Am cam uitat cum să vorbim cu pacientul

Ne-am luat cu studii, grupe de studenți, alergături între diferite secții, gărzi cu nemiluita, protocoale și ghiduri, uitând că pacientul nu este o simplă înșiruire de boli, ci un om ca noi, o colecție de povești. De prea multe ori abia apucăm să facem o anamneză eficientă, coroborăm totul cu examenul clinic și investigațiile necesare, compunem o schemă de tratament, o ajustăm pe parcursul unor zile și externăm pacientul cu o serie de recomandări finale. De la un capăt la altul al actului medical desfășurat în spital, avem de-a face cu pacienți, termen superpozabil cu “purtător de boli”.

medic pacient

poză de Nationaal Archief via Flickr CC

Dar care sunt bolile? O hepatită, un diabet, o fibrilație atrială? Sigur. Rarisim intrăm pe terenul psihicului și oricum tindem să subestimăm acest capitol. Chiar dacă nu există probabil o afecțiune diagnosticată clar, orice om are probleme de natură psihologică. Chiar boala de bază îi știrbește personalitatea și generează un cerc vicios, după cum puteți citi în povestioara inclusă mai jos. Dacă mansarda nu e așezată în liniște, celelalte sisteme se vor vindeca greu sau deloc. Sunt lucruri clare, știute de mulți ani. Totuși, nu avem aplecare spre a ataca aceste detalii. Nu avem timp. Nu avem priceperi în comunicare. Nu avem circuite pentru abordări profesioniste complete în spital.

Există, evident, mai multe probleme. În primul rând, avalanșa de pacienți raportată la numărul mic de cadre medicale sufocă medicul și-i lasă extrem de puțin timp pentru consultație. Perfect adevărat. Apoi, sindromul de burn-out care face din doctor un “tot mai puțin om” și automat nu-i mai arde de povești și discuții ample cu pacientul. Mai există și latura asta mai rece din noi, nefiind construiți să comunicăm deschis și cald cu ceilalți.

Prefer să revin la titlu, dincolo de neajunsurile din fiecare spital; consider că medicina românească e departe de normalitate și lucrurile se vor schimba anevoios, oricare ar fi omul bine intenționat în vârf. Vă voi vorbi în cele ce urmează dând exemplul propriu, că-l stăpânesc bine și pot discuta cu sinceritate.

poveste dintr-o gardă de pe 25 ianuarie 2015

Minune. Am mai supraviețuit unei gărzi care s-a dovedit a fi chiar frumoasă. Ce plăcere poți avea când întâlnești oameni veritabili care te inspiră prin energia lor, având ocazia să le urmărești transformarea incredibilă dată de ieșirea din durere. Am internat un domn de 85 de ani, fost cadru militar și, atenție, balerin profesionist! Avea o artrită de genunchi stâng, cu tumefacție intens dureroasă. Domnul M. nu mi-a atras atenția inițial pentru că era răvășit de durere și nu se putea deplasa. Instalat la salon, i s-a scos lichidul din articulație și a primit o infiltrație cu un antiinflamator puternic. După câteva ceasuri, scăpând de acuze, a înflorit. Am stat la povești, l-am văzut ce om bun poate să fie, cât de sincer zâmbește și ce gesturi de fin caracter poate să aibă. Acum, ajuns acasă, am stat puțin pe gânduri: câți dintre noi nu sunt prinși sub gheata grea a durerii cu toate formele ei, cu personalitatea știrbită și cu tot potențialul intern apăsat și sufocat. Iar apoi, cu un ajutor din exterior, putem înflori, recăpătându-ne adevărata stare de spirit ca un dulce cadou.

Cu mișcări aproape grațioase de aproape balerin, vă salut și vă doresc o duminică aproape magică aproape de cei dragi.

Da, prefer să stau la povești cu pacienții, să le analizez transformările, să îi întreb despre plăcerile lor, despre cărți, copii, reușite. Îmi place să culeg lecții de la ei. Oricât de mare s-ar putea crede un om, mereu are de învățat, atât de la cei aflați deasupra, cât și de la cei aflați aparent mai jos. Merg de multe ori și seara să-i mai văd. La un moment dat am construit proiectul Povești din spital, în care am scris, protejând identitatea și alte elemente importante sub confidențialitate, despre scenele observate.

Pacientul nu va fi niciodată doar bolile sale, redus la niște analize anormale sau investigații care conduc la diagnostice. Poate am uitat să ne aplecăm cu empatie asupra oamenilor care vin la noi să-i vindecăm și au nevoie și de altceva pe lângă pastile. Uneori, e de ajuns o vorbă. Alteori mai multe. Medicul curant poate gestiona totul, trecând peste neajunsurile sistemului, limitările de timp. Ține de noi, de cât de oameni mai suntem. Relația medic-pacient este fundamentală. Aici trebuie lucrat cel mai mult. Îmbunătățirile aici vor aduce câștiguri enorme pentru ambele tabere. Gesturi mici, vorbe liniștitoare, informații transmise cald și constant. De la om la om.

Proiectul meu Povești din spital va continua și chiar intenționez să-l dezvolt.

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal