Un genunchi numit speranță

N-am să încetez să scot în față poveștile frumoase din spital. Pentru că eu cred cu tărie într-o medicină românească cu oameni deosebiți, pacienți și mai ales cadre medicale, voi publica în mod constant asemenea materiale. Aceasta este o poveste de la Oana, pe care am preferat să o las fix așa cum mi-a fost trimisă:

Dragă Vasi,

Trebuie să recunosc: sunt dependentă de notițele tale. Alea de frigider, de pe blog sau de pe Facebook. Nu te speria, nu am căpătat vreun fel de obsesie mediată de social media pentru tine, s-a întâmplat doar ca în ultimele zile să am destul de mult timp de împletit prin spital. Și te-am citit, cu zâmbetul pe buze și cu inima aproape deschisă.

Dincolo de asta, îți scriu pentru că voiam să îți spun o poveste din spital. Una cu un pacient care nu suporta ideea de internare, drept pentru care în ultimele trei luni (de când a aflat că are o intervenție la genunchi, nici prea grea, nici prea ușoară) aproape că a intrat în depresie. Am o frică imensă de spitale de când l-am văzut pe tataie după un AVC aproape mort pe un pat de spital. Și un medic obosit care s-a uitat la mine și mi-a zis că nu avem de ce să mai luptăm. Nu l-am crezut, am luptat, și bine făcut. Dar am început să urăsc spitalele. Nu și medicii, că mi-a scos Universul în cale destui oameni frumoși si cu drag de munca lor, că am ajuns să îi iert pe alți câțiva ce m-au amărât.

Am fost joi la spital. Și vineri. Joi nu m-au putut opera, pentru că venise un caz grav tare, de au lucrat vreo șase oameni la el. Am aflat apoi că a supraviețuit, dar cu greu. Într-un mod ciudat m-am simțit legată de omul acesta. Vineri m-au operat. Pentru că tremuram de frig și de teamă, o asistentă simpatică m-a ținut de vorbă și m-a strâns de mână. Anestezistul a glumit cu mine cînd mi-a văzut ochii mari a mirare atunci când asistenta îmi manevra piciorul pe sus, iar eu îl simțeam adânc înfipt pe patul de operație. Ciudată senzație, îți zic. Medicul de m-a operat m-a întrebat dacă vreau să privesc monitorul unde puteam vedea ce se întâmpla în genunchiul meu. Nu că aș fi înțeles ceva, dar măcar am avut impresia că nu sunt ignorată. Că oamenii aștia mi-au simțit frica la fel de omenească și au ales să nu o ignore. Și nici să o potențeze. Ci doar să vorbească cu mine.

Postoperator, la ceas de seară, asistentele veneau la mine pe rând. Le-am spus că mi-e cam urât să stau singură în rezerva mică, și veneau să mă țină de vorbă. Sâmbătă am primit verde să plec acasă. Un rezident simpatic și zâmbitor m-a invățat să fac exerciții și m-a făcut să mă simt foarte puternică cînd mi-a spus că am o rezistență la durere destul de mare.

Toți oamenii din povestea mea sunt tineri. Poate dacă aș face o medie de vârsta ea ar fi 35-40 de ani. Ei sunt oamenii care mi-au anihilat frica de spitale. Cu zâmbet si cu răbdare. Cu pasiune pentru meseria lor, atât de frumoasă și de grea în același timp.

Am simtit, în poveștile tale, că uneori pare că în sistemul gri și închis al țării ăsteia, e greu să mai vezi poveștile bune. Credeam în existența lor, însă la un nivel de principiu. Astăzi, în timp ce scriu povestea asta, abia aștept să merg mâine la spital pentru externare și control. Cine știe cu ce poveste mă întâlnesc.

Între timp, aștept cu nerăbdare romanul tău. Îți las povestea asta ca o demonstrație de optimism și încredere în voi, medicii cu drag de oameni și bine. Sunteți mulți, și e bine așa!

Genunchiul Oanei arată bine, e în plină refacere:

genunchiul Oanei

Eu îi mulțumesc pentru cuvinte și sper că atmosfera din spitalul unde s-a operat să devină comună în toate spitalele. Avem medici minunați și asistente dedicate; aceștia merită să iasă în față și să domine medicina românească.

Recuperare ușoară, Oana!

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal