O cină foarte târzie

Mă numesc Ghaan Su și locuiesc în Tokyo. Port o pereche de converși, blugi clasici, cămașă albă și pulover verde închis pus deasupra cămășii. Merg des cu mâinile în buzunare, prin aerul rece, colindând străzile înguste, trecând pe sub lampadare și reclame. Pe colțul străzii Shimoa, cobor treptele și împing ușa culisantă. E trecut de miezul nopții și miroase a supă.

Am descoperit „Cina foarte târzie” din întâmplare, când m-a atras o domnișoară îmbrăcată în costum de bărbat. Cum în stomac îmi apăruse o senzație ciudată (foame sau îndrăgosteală?) m-am năpustit în restaurantul mic. Se servea numai supă, ramen sau tan-men, după cum voia fiecare. Bucătarul era un tip slab, tuns scurt, cu un șorț negru prins la gât și la spate. Gătea repede pe un aragaz cu trei ochiuri, îl vedeam cum taie salata, morcovii, prazul, cum adaugă supa de pui și învârte totul în sensul acelor de ceas. Am luat un tan-men cu noodles și am cerut musai urechi. Iubesc urechile. Mi-a pus două în bolul generos.

Insula din mijloc avea un blat din lemn ce servea drept zonă de mâncat, păstrând și sticle multe de băutură. În fața mea, un ceas de perete arăta 00:37.

– Supa dumneavoastră, domnule.
– Oooooo, arată bine! Urechi ați găsit să puneți în ea?
– Desigur. Două, cum mi-ați cerut.
– Miroase grozav.
– Sper să vă placă.
– Dacă îmi place, voi veni zilnic aici.
– M-aș bucura. Ce lucrați?
– Sunt scriitor și pot scrie doar noaptea. Nu suport lumina, așa că ziua dorm.
– Interesant. Ce scrieți?
– Ce gust bun are! Tăițeii sunt proaspeți, așa-i?
– Așa-i. Ați avut noroc, i-am pregătit mai devreme. De regulă pun unii cumpărați, mi-e mai ușor.
– Îmi place. O să vin aici pentru cina foarte târzie.
– Despre ce scrieți?
– Un roman. E despre un tip care nu poate să doarmă deloc.
– Nici măcar un minut?
– Nici măcar un minut.
– Și cum mai trăiește?
– Cumva, corpul lui nu obosește niciodată. Are 24 de ore să facă tot ce vrea.
– Și ce face noaptea?
– Uneori iese pe străzi. Alteori scrie. Câteodată urmărește anumite persoane și observă traseele, gesturile, întoarcerile lor acasă. Mai intră în câte un restaurant, pentru sake, bere, ramen. Dacă e vreo persoană acolo, deschide conversații.
– Interesant. Eu lucrez noaptea dar dorm suficient ziua. Nu știu ce aș face dacă aș avea și timpul acela la dispoziție. Foarte interesant.
– Urechile astea sunt fantastice. Ooooo, și zeama e prea bună.
– Vă mulțumesc. Mă găsiți aici în fiecare noapte.
– Voi veni negreșit. E prea bună.

Mi-am luat la revedere de la bucătar, arigato, arigato, ceasul arăta 01:32. Pe drum, pe sub lampadarele portocalii și reclamele multicolore, m-am gândit dacă s-a prins că era vorba despre mine. N-am mai închis un ochi de treisprezece ani. Uneori scriu, alteori urmăresc câte o persoană sau intru în vreun restaurant pentru sake, bere, ramen sau tan-men, într-o cină foarte târzie.

– Domnule, mi-ați lăsat o bancnotă prea mare. Am alergat după dumneavoastră până acum.
– Când vă veți întoarce, veți găsi la masă zece oameni. Să le dați supă. Bancnota e pentru ei.
– Zece persoane? Nu am avut niciodată așa, domnule.
– Zece vor fi.
– Prea bine. Mă întorc, atunci.
– Arigato.
– Arigato.

Am uitat să vă spun. De când nu mai dorm, de treisprezece ani, merg pe străzi și schimb niște destine. Uite, voi mânca supă la 00:37, la 01:32 voi ieși, voi strânge oamenii fără adăpost de pe Shimoa și-i voi trimite la un tan-men delicios, acoperind cheltuiala cu o bancnotă mare. Pe lângă asta, mai am vreun milion de povești de care mă voi îngriji în perioada următoare. Sau poate un milion de milioane de povești. Nu dorm niciodată și nici nu obosesc. Cred că mă hrănesc și mă odihnesc din tot binele pe care-l fac. Cred că din cauza asta nici nu mai dorm. E un fel de blestem dar îmi place la nebunie. Uneori mai scriu la roman, când am timp. Când am timp, cum sună asta…

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal