Ne va lua pe toți cu tremur

Am făcut haz de necaz la ultimul cutremur. Stăteam cu laptop-ul în brațe și cu un ceai fierbinte aproape; deodată, am o senzație puternică de neliniște, ca un debut de atac de panică. Inima parcă stă pe loc câteva secunde, apoi o ia la trap. Nu pricep unde e triggerul. Vibrează pereții, se mișcă o grindă, se ating câteva pahare. Nu știu dacă e cazul să aștept sau să arunc laptopul și să o întind afară din bloc. Stau la etajul unu, deci în trei secunde aș fi afară. E agitație, se aprind toate luminile, oamenii forfotesc. Cutremurul se stinge, mă calmez și pun mâna pe telefon. 2% baterie. Îl conectez la priză, după ce apuc să postez că a fost cutremur.

Stau cu laptopul lângă mine și mă gândesc de ce facem lucrul acesta, de ce scriem repede pe Facebook? O facem pentru că suntem, în esență, singuri. Suntem, în esență, niște termite pe pământ și natura se poate oricând descotorosi de noi. Avem nevoie, în situațiile în care neputința se aprinde în noi, de căldura și siguranța oferită de grup. Da, am început să facem glume, pentru că așa putem asimila mai ușor nenorocirile și putem trece peste ele. Atmosfera destinsă a ținut vreo două ceasuri, apoi oamenii s-au retras la somn, dezamăgiți că agențiile de presă nu scriau nimic, că MAI nu publica nimic, dar fericiți că n-a fost „the big one”, cutremurul acela de peste 7, poate chiar 8 grade. Acela cu care ne sperie Mărrrrmurrrrreanu de vreo zece ani încoace.

Iau cana și ceaiul e rece. Decât să-l reîncălzesc la microunde, mai bine fac altul. Alb, cu aloe și căpșune să fie. Liniște, s-au stins și luminile. Încep să mă gândesc la un scenariu sumbru: ce facem la cutremurul acela mare? Sigur, ne vom adapta atunci, nu putem ști dinainte, dar mie mi-e groază. Mi-e groază pentru că la Colectiv am avut câteva zeci de cazuri cu arsuri și a ieșit haos. La un cutremur dezastruos vor fi mii de victime cu patologii multiple: răni deschise, fracturi, politraume, hemoragii, atacuri masive de panică, stopuri cardiopulmonare, arsuri severe, răni severe prin compactare. Unde le punem? În spitale, sigur. În școli. În săli de concert. În pavilioane diverse. Nu știu câte dintre acestea vor rămâne în picioare, la cât de prăpădite sunt.

Să presupunem că avem toate spitalele. Cu un val de victime, se vor mobiliza toți medicii, negreșit. Medicii vor veni la spital și-n pijamale, dar de unde materiale? De unde loc să operezi oamenii? De unde medicamente și alimente? Nu există așa ceva, abia le avem acum pentru regimul normal de operare. Vom petici multe atunci, le vom gestiona cumva, dar ne vom arăta iar neputințele, vom pierde vieți aiurea, vom plânge în fața neajunsurilor.

Ne putem pregăti pentru „the big one”? Teoretic, da. Practic, nu e cazul să fabulăm. Când doamna Firea trimite din pix milioane de euro către spitale pentru achiziții și acolo sunt prețuri umflate de mii de ori pentru ca niște bani să se întoarcă unde trebuie, nu e cazul să ne punem problema normalității. Nu e cazul să ne gândim la depozite cu materiale sanitare și medicamente, precum și alimente rezistente. Nu e cazul să ne dorim consolidarea clădirilor ci mai bine spunem franc că oamenii ar trebui să părăsească acele clădiri nesigure. Poftim? De câtă nesimțire ai nevoie să spui asta? Ai ridicat blocuri noi să muți oamenii aceia sau le-ai întărit blocurile? Nu? Atunci gura închisă și atitudine umilă.

Mi-e groază de scenariu. Îl pot prinde sau nu în viața mea. 20-30% din clădiri pot cădea lejer și vom fi în haos ani la rândul. Am senzația că noi nu vom fi niciodată pregătiți pentru nimic. Noi învățăm mereu după tragedii. Bine, la Colectiv am rămas afectați psihic, eu încă nu pot să mă apropii de clădirea Pionierul, dar în principiu nu prea s-a schimbat nimic. Nu ați mai văzut 8,000 de oameni închesuiți în spații care suportă 3,000? Ba da, cu toate reglementările ISU. Totul pe o muchie de cuțit.

Putem ține degetele încrucișate, dar natura nu prea dă doi bani pe noi. La fel de bine, sâmbătă noapte putea fi marele cutremur. Acum eram copleșiți și depășiți din toate părțile. Probabil un oficial cu sânge rece ar fi ieșit să spună: „ducem toți răniții în alte țări, noi nu putem face mai nimic aici. Îi putem îngropa undeva pe morți și-i putem îngropa din timp și pe cei încă vii, că tot acolo vom ajunge.”

Un cutremur ne arată cutremurele din țara asta. Unul de timp, că suntem în urma multora. Unul de oameni, că ne cam urâm între noi. Unul de legi, că nu se respectă mare lucru. Unul de cinste, că încă suntem furați la tot pasul. Unul de respect, că suntem bătaia de joc a politicienilor.

Doamne-ajută! În astfel de momente mai avem doar credința. Sprijin palpabil și pregătire din timp, prea puțin.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal