Ikiru sau cum să capeți brusc revelația vieții

Mă așez pe canapea și am oareșce constrângeri: urmează să vizionez un film și n-am cipsuri, floricele sau suc lângă mine. Știu că nu e genul acela de film. Ikiru e făcut de un japonez (Akira Kurosawa) prin ’52. E alb negru și curge domol.

Ikiru înseamnă tragedie; e genul de producție ce poate avea rol terapeutic, dincolo de subiectul grav digerat. Spun digerat pentru că personajul principal descoperă că are cancer gastric în stadiu terminal și nu i-au mai rămas prea multe luni de trăit. Ce să facă? Să continuie viața în același ritm haotic sau să trăiască revelația unei schimbări radicale?

ikiru

copyright imdb

Firul curge oarecum natural. Funcționarul are sub parafă destinul multor vieți și acționează mereu rece. Nu gustă nicio bucurie a zilei. E intransigent tot timpul. Vine cancerul. Funcționarul dă restart și se bucură de restul vieții ca un copil. E înspăimântat, apoi își acceptă destinul și se predă activ neprevăzutului. Trăiește într-o perioadă scurtă cum n-a făcut-o în atâtea decenii.

Din Ikiru avem de învățat cu toții. În orice plutește nesiguranța și indicat ar fi să trăim frumos că viața, cum spune Oana Pellea, nu e pe ani ci pe zile. Îmi permit să supralicitez, nicidecum ca o corecție, că de multe ori e chiar pe clipe.

Până să încep colaborarea cu Dăruiește Viață și Bursa de Fericire, mă întâlneam rar cu diagnosticul de cancer și nu conștientizam ce înseamnă toată chestiunea asta, pentru că îi cam întorceam spatele. Am realizat că e profund greșit: dacă ignorăm tragediile care chiar se întâmplă în viața unor oameni, nu ne ferim cumva de ele, nu atragem automat imunitate la astfel de boli pentru noi sau cei dragi. Ne putem trezi într-o situație similară cu cea a funcționarului japonez. Ce facem atunci? Continuăm absoluta negare? Nu ne va ajuta cu nimic.

Am ajuns să cred cu tărie că oricine trebuie să se aplece asupra acestor probleme. Da, avem cancere cu duiumul, la copii, la tineri, la adulți, la bătrâni. Sunt boli care fac praf fizicul și psihicul, care atrag multă suferință suplimentară prin spitalele precar dotate, care nu sunt susținute psihologic așa cum ar fi demn de o țară europeană. Cum procedăm? Ne aplecăm asupra ideii și o acceptăm. Ne documentăm și îi ajutăm oricând pe cei dragi și nu numai. Ne implicăm în campanii excelente și venim aproape de asociații care luptă pentru condiții mai bune, fac spitale de la zero, vor să schimbe legi, vor normalitate în actul terapeutic.

Așa am făcut și eu. Am trecut de la atitudinea refractară la aplecarea spre acest domeniu și, ca om, am avut enorm de câștigat. Susțin cu drag Dăruiește Viață și vă invit să sprijiniți ridicarea unui spital nou de oncologie la Marie Curie. Puteți alege să donați 2 euro pe lună cu mesajul SPITAL la 8844.

Am văzut Ikiru în urmă cu cinci ani. L-am revăzut acum. Viața e pe zile. Sau pe clipe. Fiți buni și faceți bine.

2 euro pe lună cu mesajul SPITAL la 8844.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal