Iată ce-mi oferă spitalul

Sunt cinci ani de când lucrez prin spitalele capitalei și interacționez cu fel de fel de oameni. Am spus-o și o mai zic: nu e nicio meserie care să se apropie măcar de cea de medic, unde raporturile fine cu oamenii, uzura fizică și psihică, lupta cu moartea, toate se împletesc complex sub forma a două cordoane principale – suferința și bucuria.

Ambele sunt bilaterale. Suferința pacientului e percepută negreșit de medic, într-o empatie inerentă. Nu poți rămâne de piatră când vezi un om țipând de durere, chircit într-un pat anost. Nu poți rămâne indiferent când cel pe care îl tratezi poartă douăzeci de diagnostice. Sau când îl pierzi din prea multe dezechilibre. Invers, dincolo de actul empatiei, medicul suferă de oboseală cronică, sindrom burnout, propriile boli fizice sau psihice. Bucuria își găsește mereu loc, ca o continuitate la transformarea suferinței, după ștergerea simptomatologiei. Apoi, ea este extinsă prin bucuria familiei, care se luminează când membrul drag s-a făcut bine. Bucuria medicului este un amalgam de satisfacție, mulțumire internă, liniște când își vede reușita, când pacientul îi mulțumește, când îi strânge mâna la plecare.

Voi trece la exemple pur personale. Dincolo de toate neajunsurile sistemului, pentru mine medicina a însemnat și încă înseamnă aproape totul. De aici îmi trag energii uriașe, am parte de povești frumoase și momente pe care le strâng în propria-mi tolbă nevăzută, de unde le mai scot, din când în când, ca un mecanism de armonizare introspectivă. Am văzut un pacient de 82 de ani, prezentat cu o artrită urâtă de genunchi, foarte dureroasă și invalidantă. Omul avea personalitatea știrbită de acel tablou clinic. A doua zi, după extragerea lichidului din articulație și un tratament competent, era înflorit. Chipul i se luminase, mergea fără ajutor și s-a apucat să-mi povestească faptul că fusese cadru militar și, atenție, balerin! M-a fascinat transformarea sa și m-am bucurat enorm că am avut privilegiul să-l descopăr în toată splendoarea.

În noiembrie 2014 eram la spitalul Burghele și întâlneam un om care avea să stea la baza primului meu roman. Recunosc că am greșit și am primit atunci o lecție importantă; am crezut, din prezentarea de la raport, că domnul va fi anost, extrem de dificil și va pune mari probleme. În realitate, era un om fascinant și vă invit să citiți mai multe în Întâlnire cu domnul I.

Pe domnul profesor N. l-am revăzut acum două săptămâni, la un control de rutină. Vă reamintesc un moment dintr-o gardă, când era internat și stătea, târziu în noapte, scriind ceva la biroul de pe hol. Mă apropii și-i spun: “vă concepeți memoriile?” Domnul N. se întoarce puțin spre mine și-mi livrează chestia asta: “am o fetiță de 6 plus 7 egal 13 ani, din comună de la mine; eu o meditez la franceză, gratuit. Îmi mai ocup timpul și-mi țin mintea vie. I-am scris aici câteva reguli gramaticale, i le trimit prin fiica mea. Să aibă ce învăța acum că eu sunt plecat.” Magnifique.

Doamna Ana are 88 de ani. Am văzut-o anul trecut. Timidă, mi-a spus înainte de externare: “domnul doctor, pot să îndrăznesc să vă cer un număr de telefon? Am acest mic carnet de care nu mă dezlipesc niciodată, uitați, îl puteți scrie aici.” Și mi-a deschis la o pagină nouă. Am trecut numele meu și înșiruirea de cifre. Ce era în acel carnet? Numere, nume, expresii care au mișcat-o, chestiuni prețioase, toate prinse într-o extensie a unei minți înțelepte. Mă bucur tare mult că am ajuns în carnetul-de-suflet al doamnei Ana, pășind puțin într-o poveste derulată pe aproape un veac. Nu de singurătate, ci de continuă mirare la toate lucrurile din jur, cum bine mi-a zis într-una din zilele petrecute în spital.

Pe doamna Z. am resuscitat-o cu succes într-o dimineață de duminică, zi de odihnă. Asta s-a petrecut în urmă cu doi ani și de atunci e bine. Când mă vede, deschide larg ochii albaștri și-mi prinde mâna dreaptă, mulțumindu-mi pentru “ce s-a întâmplat atunci”. Momentul în sine m-a marcat, chiar dacă nu sunt neapărat adeptul unor teorii cu privire la viața de apoi sau alte asemenea. Când inima i-a repornit, am pus-o pe niște substanțe speciale pe injectomate și-i țineam mâna pe o gleznă, ca un extra suport. La câteva zile, după ce și-a revenit complet, a vrut neapărat să-mi povestească ceva. În momentele acelea, a simțit cum cade într-un hău și lumina de sus se împuținează. Ceva o trăgea cu putere în jos și-n același timp, ceva o ținea de un picior și nu o lăsa să se prăbușească, reușind până la urmă să o readucă sus. Am rămas cu descrierea asta în cap.

Domnul B. a trecut printr-o resuscitare, la 85 de ani. Era un spirit tânăr și efervescent, preferând nu să dăm noroc, ci să batem high five în fiecare zi. Trec niște ani, eu schimb spitalul, nu știu cum m-a găsit că mă trezesc cu dumnealui în fața camerei de gardă. Venise să mă vadă, nu avea nicio problemă. Ridică mâna și, de față cu toți cei care așteptau pe acolo, am bătut un high five pe cinste!

Doamna G. are 81 de ani. Soțul dumneaei e cam tot pe acolo cu vârsta. Are păr alb și bogat, chipul emană liniște, salută pe toată lumea și n-ar fi în stare să facă rău nici unei furnici. Bine acoperit cu pulovere, căciulă de astrahan și cojoc îmblănit, se deplasează ca un pinguin imperial. Pinguinii, să știți de la mine, formează perechi pe viață. Mister își vizitează jumătatea în fiecare zi, chiar cu vremea asta nu tocmai bună. Chemând-o Ioana, domnul G. i-a adus bomboane și era tare fericit că a reușit să ajungă cu bine și astăzi până în salon. Ba chiar a venit cu ciocolate Laura, sortimente cu lapte sau arahide, pentru tot colectivul din terapia cardio. “Domnul doctor, ieri am fost pe afară să mai rezolv niște lucruri, să mai cumpăr una-alta pentru soție și am căzut pe gheață. Mă doare de nu mai pot piciorul dar e bine, nu e rupt. S-a învinețit el puțin acolo la șold, o să treacă. E greu dar mulțumesc lui Dumnezeu că pot să merg până aici, să o văd pe Ioana. E ziua ei azi. Să mâncați toți ciocolată.” Ei sunt împreună de la 16 ani. Vorbeau unii că poveștile lungi de iubire, până la adânci bătrâneți, există numai în cărți sau în filme. Eu am văzut destule și, vă zic clar, tare mult mi-ar plăcea să trăiesc așa ceva.

 

Acestea sunt doar niște frânturi și sunt convins că ai mei colegi de breaslă experimentează trăiri similare. Avem, dincolo de toate minusurile, cea mai frumoasă meserie din lume.

 

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal