Cumințenia lu’ pământu’ care nu este

Nu. Titlul nu reprezintă stenografierea unei discuții dintre Vanghelie și Grapini. Este o reducere la absurd a ceea ce urmează.

Scriam asta, acum două săptămâni:

A înțeles toată lumea că întreaga campanie pentru “Cumințenia Pământului” este menită să ne miște puțin, să ne coagulăm și noi, să ne aducem aminte cum e să lupți pentru ceva, umăr la umăr, român lângă român? E un exercițiu social în fond. Banii aceia se puteau da în două secunde, cu o simplă semnătură; suma e un fleac. Când o să pricepem că trebuie să aplicăm asta cât mai des, să ne implicăm, să facem progrese mici individuale pentru rezultate mărețe?

În esență, cam asta a-ncercat Cioloș & Co. Un exercițiu social. Vedem campanii sms, campanii de donare pe site-uri importante (emag are un buton dedicat), un banner uriaș care acoperă clădirea Guvernului, mai nou o reclamă dubioasă (e cam puțin spus dar încerc să mă abțin), toate pentru a impulsiona poporul român în strângerea restului de sumă pentru achiziția operei de artă de la familia moștenitoare. Exercițiul în sine e frumos și util, campania are multe bube.

Constantin Brâncuși și Marcel Duchamp

Constantin Brâncuși și Marcel Duchamp

Trec pe lângă Guvern și văd tricolorul cu mesaj: Brâncuși e al nostru. Așa e, oare? Un om care s-a născut aici, inhibat din toate părțile, nevoit să fugă pentru a se dezvolta, cu prieteni fabuloși din toate părțile lumii, cu sprijin cât cuprinde în Franța, cu dorințe repetate animate de nostalgie și dor – voia totuși să dea multe poporului român, chiar să revină, era mâhnit de toată situația de aici, cam cum suntem și noi acum – și care brusc e o identitate națională cocoțată forțat pe o clădire în care se adună cei care încearcă să ne conducă. Cei care, decenii la rândul, și-au bătut joc de țara asta, de toți oamenii din ea, de Brâncuși și de toți artiștii. Noul guvern, cu mari intenții de a instaura normalitatea, e de apreciat pentru inițiativele acestea, dar nu putem uita trecutul, nu putem uita bătaia de joc, disprețul cu care am fost tratați atâta amar de vreme.

Brâncuși nu e al nostru și nu va fi niciodată. Atribuirea prin actul nașterii e abominabilă. Când vom avea grijă de oameni, de artiști, de oricine crescând educația, eliminând hoția, prețuind fiecare individ așa cum se cuvine, investind bine în educație și sănătate, ținând oamenii aici în țară în condiții bune, atunci da, ei vor fi ai noștri. Ai noștri cu totul. Ne vom putea mândri cu ei, îi vom cocoța pe clădiri, le vom face reclame, ne vom asocia brandul de țară cu ei. Până atunci, nu suntem decât niște ipocriți.

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal