Bucuria de pe tărâmul cancerului

Bucuria de pe tărâmul cancerului

poză de Clarke, Mary Cowden via Flickr CC

O văd pe A. în spital. Ne povestim una și alta, suntem bucuroși, soarele trimite raze calde prin geam. Apoi vine un nor. Îmi spune că mama ei a fost operată și trebuie să înceapă și chimioterapia. Mă țin tare. Va fi negreșit afectată psihic, să se obișnuiască fără păr, după toată nebunia asta, îmi spune A. Nici nu știu de unde aș putea să-i iau o perucă bună, adaugă. Fac incantația „Schopenhauer, Schopenhauer” din „La Vita e Bella”, norul fuge, e iarăși soare. Schimbăm cu greu macazul, se ruginiseră repede mecanismele sub subiectul teribil al cancerului de sân. Plec din spital.

Îi dau mesaj lui Carmen și-i explic toată situația delicată cu mama lui A. Îmi găsește imediat o variantă: o doamnă care a învins cancerul vrea să doneze o perucă de bună calitate. Sunt bucuros. Primesc numărul de telefon al doamnei și o anunț pe A. Ne fâstâcim, ne e greu să folosim cuvântul „perucă”, avem pauze în conversație, nu știm cum să procedăm mai departe. A. își ia inima-n dinți și o sună pe doamnă, stabilind o întâlnire. Părea totul ireal, desprins dintr-un tărâm aflat undeva între cer și pământ. Îi e teamă să meargă la întâlnire, pentru a lua „obiectul”. Îi e teamă chiar dacă va vedea pe cineva care a învins cea mai cruntă boală.

Trece o zi. Sunt prins cu drumuri multe. Îmi doream să merg la întâlnire și n-am reușit; apoi mi-am zis că așa era mai bine, să fie ele singure. S-au văzut, s-au împrietenit, și-au povestit o grămadă. A. a luat „obiectul”, primind rugămintea caldă de a-l da înapoi în caz că nu se potrivește, pentru a ajunge la altcineva. Totul a fost bine, însă.

Par lucruri atât de mărunte, dar care te sperie atât de tare. Par simple obiecte, dar încărcătura emoțională e uriașă. Asta e o mică verigă dintr-o luptă măreață care, din păcate, trebuie purtată de unii. Și care sper din inimă să fie câștigată.

Dacă întoarcem spatele, aceste situații nu dispar. Dacă refuzăm să auzim cuvântul „cancer”, el tot va fi rostit de mii de ori și va ajunge la niște timpane, ca o prăbușire de cer. Mai bine ne deschidem inima în fața acestor oameni, ajutându-i genuin, după sufletul nostru. Ne vom fâstâci, ne va veni să plângem, ne vom întrista, apoi vom fi mai puternici și vom aprecia altfel viața noastră.

Carmen continuă să facă minuni. Ea și colegele ei de la Dăruiește Viață. În fiecare zi. Acum a acoperit un cap splendid, plin de povești și sentimente gingașe. Mâine se va ocupa de niște tratamente complicate. Poimâine va ridica un spital nou de oncopediatrie la Marie Curie.

Cu asemenea oameni am onoarea să lucrez și, ca mic element interpus pe ici și pe colo, am parte de bucurii nemăsurate. M-am gândit să nu scriu nimic despre povestea asta, apoi am zis că e mai bine când știm și simțim mai mulți ce-nseamnă luptele mari. Cu spatele întors și cu neuronii refractari nu vom adopta poziții demne. Aplecându-ne și deschizându-ne va fi cel mai bine, pentru noi și mai ales pentru cei bolnavi sau pentru apropiații acestora.

 

V.

PS: cine dorește, poate dona 2 euro pe lună cu mesajul “SPITAL” la 8844, toți banii ajutând la construirea unei clinci noi de oncologie pediatrică la Marie Curie.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal