Viața mea la 30 de ani. Despre inimi, filtre și povești

Sunt inimi care îmbătrânesc mai repede decât restul corpului. Există, de asemenea, inimi care rămân tinere în carcase obosite de timp.

Sunt suflete care stau în genunchi în corpuri înalte, perfecte. Există, de asemenea, suflete drepte și imaculate în corpuri cocoșate de poveri repetate.

Cum e mai bine, ce combinație aduce armonie, înțelepciune și sentimentul unei existențe cu folos? Spuneam cândva, pe când mă plimbam pe lângă Institutul de Geriatrie Ana Aslan, ieșind apoi spre Cimitirul Evreiesc (curios traseu și excelent corelat cu formularea care urmează) că eu aș vrea să mor tânăr și asta să se întâmple cât mai târziu cu putință. În altă abordare cu referire la primele paragrafe, ar trebui să-mi mențin inima tânără și sufletul drept, imaculat. Corpul poate să se strice disproporționat cu celelalte și mi-ar plăcea, după o bucată de vreme, să se îndoaie pe ici și pe colo, luând forma unui semn de întrebare. Aș vrea să nu rămân vreodată fără întrebări. Dar care ar fi secretul? (iată, altă întrebare)

Am doar 30 de ani. Până acum, am forțat niște lucruri, chiar și maturitatea. Într-o pasă proastă, am recitit Micul Prinț și a fost pentru mine un act aproape terapeutic. Știam că toată goana după achiziții, cifre, statut nu va aduce mai nimic bun. Toată sobrietatea și neclintirea, atribute ce par aproape firești pentru un medic, nu mă vor înălța în vreun fel. Am început să mă joc, preponderent în mintea mea, și să nu mai iau viața prea în serios. Am încetat să mai alerg după anumite împliniri. Am început să trăiesc orice mărunțiș cu uimire. Am încetat să mă consum la toate neajunsurile. Am început să apreciez ce dețin, lucruri puține. Am încetat să mai am mari așteptări de la alți oameni. Am început să primesc tot mai puține dezamăgiri. Am încetat să stau cufundat în gânduri negative. Am început să am recunoștință pentru tot ce mi se întâmplă. Am încetat să am temeri. Am început să mă uit în oglindă, să râd de mine și să mă accept așa cum sunt. Am încetat să alerg după cai verzi pe pereți sau fericire. Am început să fiu eu însumi.

Nu e nimic ușor și nu există o rețetă pentru atingerea unei stări anume. Creierul nostru ne face mult bine și mult rău. Ne poate obosi inima. Dacă reușim să ținem un filtru interior, păstrând în noi întâmplările și vorbele frumoase, respectiv blocând întâmplările și vorbele urâte, va fi mult mai bine. Dacă vom disipa din gânduri, idem. Dacă vom conștientiza că prezentul e singura entitate în care trăim, vom sări într-o treaptă superioară a viețuirii, clipă de clipă. Omul fericit nu are trecut. Omul nefericit are doar (inițial am scris doare în loc de doar) trecutul. Când spun fericire, mă refer la amalgam cu bucurii și suferințe, la călătorie sincronă cu timpul prezent, nicidecum la vreo stare adiabatică, neperturbată de nimic rău.

Am avut marea șansă să interacționez cu oameni în vârstă, trecuți de 70, 80, 90 sau chiar 100 de ani (cinci paciente, cea mai vârstnică avea 103 și mă fascina cu agerimea minții) și să le ascult poveștile, să îi admir, să le descopăr spiritele năzdrăvane. Am avut marea șansă să interacționez cu copii și să le văd creativitatea, jocurile, naivitatea dulce, ancorarea în clipă. Analizând ambele tabere, am realizat că liniștea pune stăpânire pe mine. Mi-am setat alte priorități. Mi-am propus să fac pe prostul în viață, chiar pe nebunul; să las unele lucruri să plece și să păstrez ce contează cu adevărat; să-mi țin calmul în orice situație; să las iubirea să pună stăpânire pe mine; să mă joc în fiecare zi; să fiu conștient că am primit un rol într-o poveste și trebuie să-l joc cum pot eu mai bine. Am realizat că toată arhitectura vieții e construită din povești.

Felul în care percepem fiecare lucru într-o anume zi ne dictează felul în care percepem și trăim întreaga viață. O inimă rămâne tânără prin uimire de orice, detașare, iubire dezinteresată, joc. Un suflet rămâne drept prin recunoștință, iertare, acceptare, umilință. De regulă, dacă cele două sunt la parametri grozavi, corpul va rămâne și el în formă excelentă, mult și bine.

 

Dacă ți-a plăcut acest text, continuă cu Poate că asta e fericirea, parcurge apoi povestea Cine stă mai mult de trei ani fără să iubească, ei bine, nu-și merită inima și completează totul cu O scurtă privire spre rai.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal