Trebuia să le aveți pe toate aranjate într-un dosar cu șină!

0
4750
Trebuia să le aveți pe toate aranjate într-un dosar cu șină!Trebuia să le aveți pe toate aranjate într-un dosar cu șină!

Într-o zi, pe ploaie, mă trezesc că trebuie să merg la o instituție, să duc niște acte.

Ajung la un ghișeu, iar acolo, cum scria Informații, zic să mă pun la coadă civilizat, după vreo zece persoane. Mă uit pe pereți, admir decorul de 1960, fixez privirea pe paznicul care se uita alături într-un televizor cu tub catodic, urmăresc o muscă ce voia să scape cu orice preț din instituție, toate până se împuținează coada și devin iar om. Cât timp suntem în așteptare în coadă, nu mai suntem oameni. Abia la ghișeu ne dezmeticim și sunt riscuri mari să vorbim stâlcit, să punem întrebările anapoda, pentru că asta face ghișeul: e generator de emoții, bagă spaima în noi ca și cum ai băga aer într-o butelie. Îi spun doamnei, cu voce tremurândă, că trebuie să duc niște acte. I le arăt. „Nu la mine, întrebați la colega, etajul unu, ușa de pe stânga”. Tot am primit ceva, zic.

Mă duc pe scări ușurel să caut colega de pe stânga. În televizorul paznicului se dădeau niște lupte: o maimuță capucină atacase îngrijitorul de la zoo și nu putea fi prinsă. Pe Animal Planet. Când corpul meu ajunge sus, dezastru. Erau mai multe uși pe stânga. Una deschisă. O ușă deschisă e practic o invitație, dar e recomandat să bați și-n aceea. Bat. O doamnă își saltă privirea și mă salută. Îi arăt actele și o întreb frumos unde trebuie să le depun. Nu puteam fi cel mai norocos om de pe fața pământului, să trebuiască să le las chiar acolo. Nici pe departe. „Da, coborâți la parter, faceți dreapta pe holul din spate, unde sunt două uși. Doar una se poate deschide. Acolo mergeți.”

Tu ai citit cartea Dragă inimă?

Sunt două uși, dar numai una se poate deschide. Oare de ce? îmi spun în minte. De ce una e blocată? Cobor scările cu actele mele în brațe și simt cum mă apropii de un mare mister. Găsesc holul din spate, unde e cam întuneric, lumina venind dintr-o singură fereastră dreptunghiulară. Zic să iau ușile la nimereală, oricum nu e greu, 50-50. Bat în una energic, nu răspunde nimeni. Bat în cealaltă, nu răspunde nimeni. Na beleaua. Bat în prima. Nimic. Bat în a doua. Nimic. Sunt ca măgarul blocat între două căpițe de fân. Mă pierd și-mi spun că renunț, e prea greu cu actele astea, în instituțiile noastre. Apare paznicul și mă întreabă ce caut, că poate mă ajută el. Îi răspund că una din uși e bună, dar nu dă nimeni vreun semn dinăuntru. „Păi normal, doamna e plecată să ducă niște plicuri, va reveni în câteva minute”. Perfect. Sunt aproape salvat. Îi mulțumesc omului și-i dau de înțeles că poate reveni la maimuța capucină, să nu rateze chiar prinderea ei.

Admir lumina plăpândă ce venea prin fereastra dreptunghiulară și mă făcea să pierd noțiunea timpului. Se aud tocuri pe pardoseală. Mă rotesc și întâmpin doamna, salutând-o. A doua ușă era cea bună. Intru după dumneaei. Îi arăt actele, stăm de vorbă puțin, mă eliberez și pe mine pune stăpânire sentimentul lucrului făcut. Am rezolvat-o și pe asta. ”Vi le las aici, pe birou?” îi spun doamnei. Răspunsul avea să schimbe macazul în mintea mea, acolo unde se pogorâse euforia, ca o boală nebună.

„TREBUIA SĂ LE AVEȚI PE TOATE ARANJATE ÎNTR-UN DOSAR CU ȘINĂ” am auzit, dar deja amețisem, vedeam tulbure, știam că trebuie să plec rapid, mâinile, picioarele și corzile vocale nu mai funcționau corect, toate tremurând.

O să…O să…O să… cumpăr un dododosar cu sișină și mă întototorc puțin mai ttttttârrrrziu, i-am spus.

Aceasta a fost ziua în care am cumpărat douăzeci de dododosare cu șișină. Că nu se știe niciodată. Mai am optsprezezezece.

V.

 

 

Vrei să-mi oferi o cafea? O poți face pe Patreon, unde te vei bucura și de articole exclusive.

sustine⇒

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here