Coordonate:

  • s-a născut în 1925
  • la vârsta de 9 ani i-a murit mama și a învățat să se descurce singură
  • a iubit un conductor de tren, o persoană de o bunătate extraordinară
  • și-a făcut singură o casă
  • a avut grijă de patru nepoți, dar a mai crescut rude aflate în situații grele
  • a trebăluit cu o energie fantastică
  • era iubită în tot cartierul
  • la 75 de ani, într-o iarnă, a căzut și și-a făcut bucăți femurul stâng
  • au urmat 13 ani de stat într-un pat
  • cred că a fost o perioadă compensatorie pentru toată agitația din trecut
  • nu și-a pierdut nicio clipă luciditatea
  • s-a stins la 88 de ani.

În Dragă inimă, bunica e introdusă așa:

Bunica îmi făcea orez cu lapte, scovergi, cartofi la cuptor și tot ce mai voia mușchiul meu. Nu știu exact care mușchi, dar înclin să cred că e vorba despre tunica musculară a stomacului. Când mănânci cu bunica aproape, de la emoții poți avea palpitații. Dacă îi spui că ai palpitații, ea îți aduce un extraveral, dar tu nu-l iei, că pastilele sunt pentru bătrâni. Tu mănânci și emoțiile mor. La fel mai poți avea când bunica vine la festivitatea de premiere de la sfârșitul anului școlar. Sau când, după ani în care a venit la rândul, nu mai vine. Și-atunci ai lua și extraveralul, dar nu-l mai ai.

Tu ai citit cartea Dragă inimă?

Avea un altruism genuin și o aplecare fantastică spre facerea de bine:

Bunica dăruia mult mai mult decât primea. Îi plăcea să facă anumite prăjituri și putea să hrănească toții copiii străzii cu ele. Când spun copii ai străzi, mă includ și pe mine, că stăteam de dimineața până seara târziu, ridicând praful, inventând jocuri, minunându-ne de toate lucrurile aparent mărunte. Așa era construcția ei. Nu putea sta locului, trebuia mereu să facă ceva, să aranjeze, să cumpere, să dăruiască, să frământe. Să se frământe. Am aflat ulterior că acesta e unul dintre secretele celor care trăiesc mult și o fac într-un fel genuin. Dinamismul. Să facă mereu câte ceva.

Mi-am imaginat că-n bunica era un beci săpat adânc în pământ. La vreo trei sau patru metri adâncime, nu mai puțin de atât. Vara, când era foarte cald afară, în beci găseai răcoare. Iarna, când era incredibil de frig, te puteai retrage într-un adăpost călduț. Avea o grămadă de borcane înăuntru. Uite, în borcanul ăsta am ierburi de iubire. Uite, aici sunt boabe de bucurie. Acolo țin coajă misterioară de calm. Ăsta e borcanul cu bețe de pasiune. Cel din colțul întunecat e plin cu granule de lumină. Uite, în ăsta țin miez de empatie. Aici am condimente: generozitate și recunoștință. Acesta e multicolor deoarece conține pastă de idei uimitoare. Le dau oricui are nevoie, ar zice ea. Oricui are nevoie.

Presăra scorțișoară și, mai mult, chiar calm:

Mi-e dor de ea. Unele distanțe pot fi anulate doar mintal. Unele timpuri pur și simplu nu pot fi anulate. În cufărul memorie te poți doar uita; dacă încerci să atingi ceva din el, se închide cu putere, lovindu-ți mâinile. Și doare al naibii de tare. Bunica a făcut orez cu lapte, a presărat peste el scorțișoară cu degetele ei bătătorite și ne-a chemat pe toți la masă. Chiar și pe cel care incendiase cândva o magazie. Fapta e făcută, o luăm ca atare, mergem mai departe; mâncați ușor și nu vă mai certați, ne-a zis ea.

În iarna lui 2000 a suferit o fractură de femur. Nu a operat-o nimeni și a rămas într-un pat anost. Îmi spunea mereu să mă fac medic și o fac să meargă din nou:

Bunica stătea în același pat. Diminețile îi aruncau soarele pe pătură, pe mâini, pe față, peste părul alb, dat peste cap. Era o evoluție centripetă, o restrângere de lume, de la un areal imens până la o singură cameră, la pat. Era ca o reîntoarcere într-un uter, cu avantajul de a avea lumină naturală și creierul plin de informații, de amintiri, de trăiri, în contrast cu tabula rassa unei ființe la început de viață, prinsă în lichid și întuneric. Ar fi vrut să frământe cocă pentru cozonaci, să meargă la biserică, să se plimbe spre prietenele ei, să ne ia de la școală, să mâncăm înghețată pe băț în august, să desfacem portocale în decembrie, să stăm la povești la lumina lumânărilor, când se întrerupea energia electrică, de la ei. Tu să devii medic, să mă faci să merg iar.

Bunica era maestră în jocurile psihologice fine.

Bunica voia să sape o groapă în pământ, chiar în partea din față a curții, să o cimentuiască și să o umple cu apă. Avea planurile deja realizate, în cap. Dar ce ne facem cu frunzele căzute de la nuc, zarzăr și vișin? am întrebat-o noi. Îi punem un capac, ne-a răspuns ea. Dar acolo nu prea bate soarele, am continuat. Vă purtați de parcă nici nu vreți piscina asta, ne-a spus. Ba o vrem, am strigat noi în cor. O piscină lângă o casă veche de chirpici, pe o stradă plină de astfel de case, într-o zonă plină de oameni simpli și în marea majoritate săraci sau cu o stare medie, asta ar fi fost o opulență, dincolo de realizarea care avea în sine mari semne de întrebare. N-am primit nicio piscină. Bunica s-a gândit mai bine și a chemat o echipă de meșteri de la munte, construindu-ne o splendoare de foișor pe locul piscinei. Am urât acel foișor, pentru că ar fi trebuit să fie altceva; în viață, când ai mari speranțe și aștepți niște lucruri, tot imaginându-ți-le în minte, proiectate într-un mod ideal, iar ele se înfăptuiesc la un nivel mai jos decât cel ideal, ai automat dezamăgiri proporționale. Când însă aștepți ceva cu sufletul la gură și în locul acelui lucru apare cu totul altceva, nu știi cum să reacționezi. La început poți resimți ură, apoi, cu scurgerea zilelor, îți dai seama că nu-i rău deloc; apoi te atașezi de lucrul la care nici nu te gândeai; apoi îl îndrăgești; apoi îți dai seama că e chiar mai bine așa. Bunica era maestră în jocurile psihologice fine. Când am plâns văzând foișorul pe locul piscinei, ne-a dus în oraș și ne-a luat înghețate de vanilie cu bucăți de alune pe crusta din ciocolată. Înghețata vindecă orice.

Am ascuns adevărul pentru a nu produce suferință în plus:

Când fratele ei a murit, i-am spus bunicii că e plecat în străinătate și din cauza aceasta nu o mai vizitează. Am vrut să o protejăm, de teamă să nu pățească ceva dacă ar fi aflat adevărul. M-am gândit cum, an după an, ea se tot aștepta ca el să vină de acolo, să o vadă. Se înțeleseseră foarte bine, încă de mici, chiar dacă erau frați vitregi. M-am gândit cum speranța asta poate că a ținut-o într-o stare acceptabilă, dar nu am ignorat nici posibilitatea că ea, pe undeva, prin niște cotloane interioare, știa ce se întâmplase. Simțea asta. Nu ne-a adus niciodată în discuție acest amănunt. Când mai întreba despre el și-i spuneam invenția, adopta o mină calmă, umilă, apoi schimba singură subiectul. Construisem o noemă care poate părea îngrozitoare, dar în condițiile date, o văzusem ca pe cea mai bună variantă pentru a nu suferi în plus.

Adevărul doare. Nu suntem întotdeauna pregătiți pentru el. Primim în viață frânturi de adevăr ca niște piese de puzzle și ne străduim să punem totul cap la cap, pentru a obține adevărul întreg. Nu reușim niciodată, pentru că sunt prea multe piese. Verva noastră în această construcție înseamnă și componente pe care le primim pe dos, le potrivim așa, de multe ori cu disperare, și ne dăm seama cu greu că ele strică tabloul general. Când le întoarcem, vedem că nici măcar nu erau de acolo și munca de sisif trebuie reevaluată.

Poate ar fi mai bine să punem piesele într-un borcan, dintre acelea cum avea bunica. Borcan cu uimire, cu calm, cu lumină, cu empatie. Să-i spunem borcanul cu adevăr și să nu vrem să potrivim piesă lângă piesă, ci să ne mulțumim că le știm undeva, puse bine. În universul acesta în care mișunăm cu toții, adevărul sperie. Uneori ni se ascund niște piese, și nu mereu pentru a ni se face rău. După un timp, mâna care a scos piesele din borcan desface capacul și le aruncă iar acolo, chiar dacă noi nu mai suntem. Asta e viața.

Număra timpul cu mâna:

Bunica avea o cutie metalică neagră în care își ținea niște bani. Cutia stătea într-un șifonier, sub o plapumă pe care tot ea o făcuse. Din când în când, ne ruga să-i dăm cutia. O lua cu mișcări ample, potrivindu-și partea cu lacătul în față, apoi introducea cheia cu mișcări tremurânde. Ne dădea o sumă mică de bani, să ne luăm ce vrem noi, după ce număra bancnotele de zece ori. Mai târziu, după atâta amar de vreme de stat numai în pat, a făcut un mic accident vascular cerebral și mâna dreaptă i se mișca întruna involuntar, de parcă număra niște bani. Sau niște zile, nu mai știu exact. Cred că și astea se numără cam la fel.

Undeva, pe fundul acelei cutii, stătea și speranța că va putea merge din nou. Cred că nu a zdruncinat niciodată cu putere cutia sau nu i-a desfăcut capacul suficient, pentru că înnaripata speranță n-a ieșit niciodată de acolo, ca să-și ia zborul. Câteodată m-am gândit că era mai bine așa, pentru că în mintea mea, impuls după impuls, visam clipa în care se va ridica singură și va merge, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în afara unei acolade de timp culcat într-un așternut alb, în același pat. Speranța a rămas în acea cutie. E încă acolo, dar pesemne nu mai are nicio legătură cu bunica.

Pierderile umane sunt grele, dar în esență rămân punți între noi și nu pierdem cu adevărat pe nimeni:

După o fractură de femur, bunica a stat în pat timp de treisprezece ani. În toată perioada asta, eu mi-am terminat liceul, am intrat la medicină, am terminat medicina, mi-am dat rezidențiatul și-am ajuns până în anul trei cu pregătirea. Mare parte din poveștile scrise le-am trăit pe viu în această perioadă, și tot timpul, într-o parte a inimii mele, știam că ea e cuibărită în pat, respiră bine, mănâncă, vorbește, se uită la televizor sau pe fereastră. Nu de puține ori am consultat paciente care semănău cu ea în glas sau fizionomie, iar asta mă umplea cu o senzație ciudată, pentru că aducea în primplan posibilitatea ca oricând să părăsească patul, și nu așa cum voiam eu, adică ridicându-se pentru a merge iar, ci murind. O înveleam cu alte gânduri și o păstram sub o cuvertură groasă de ceață; știam că e acolo, dar nu voiam să o scot la suprafață. Din cauza asta, de multe ori când mă duceam acasă, nici nu puteam să intru în camera ei, pentru că în mintea mea știam că trag mai aproape evenimentul întunecat.

Nimic nu ne pregătește cu adevărat pentru pierderea unei persoane dragi. Proiectăm scenarii dificile și nu ne dorim să se întâmple asta vreodată, chiar dacă este inerent. Credem că nu vom găsi puterea să trecem peste. În realitate, puși în fața faptului împlinit, acumulăm în noi o energie care face acele zile acute să pară simple; avem scuturi augmentate și de prezența rudelor și prietenilor. Ca printr-un automatism, reușim să împachetăm moartea, depășim tristețea acută și evoluăm inexorabil în propriile noastre vieți. În zilele care urmează, am vrea ca totul să fi fost o glumă, o plăsmuire. Parcă vedem acea persoană în toate locurile din jurul nostru, în toți ceilalți oameni. Inima ni se strânge, nu acceptăm realitatea, suferim cumplit într-o tulburare care devine cronică, o carență severă ce nu mai poate fi substituită. Apoi atingem o fază de platou, ne stabilizăm la un nou nivel al vieții și ne continuăm drumul. Urmează alte pierderi, pentru că totul pare a se compensa în universul ăsta.

Când am adormit în patul vecinei care nu mai avea un picior, cu pisica lângă noi, nu știam cum e să stai prea mult în pat. Avusesem perioade în care dormisem și paisprezece ore sau stătusem câteva zile fără să mă mișc, prins cu oreionul sau vreo gripă, dar asta era tot. Doamna Didi era uneori pusă într-un scaun cu rotile și plimbată pe afară, prin ocoluri lungi până la biserică. Bunica nu putea așa. Ca să nu facă escare pe spate, era cu greutate ridicată în șezut la câteva ore, apoi pusă iar pe spate. Teama principală era de trombembolism pulmonar, adică cheag de sânge format prin venele picioarelor sau bazinului, care ajunge în cavitățile drepte ale inimii și de acolo este aruncat în arterele pulmonare, blocând o ramură. Dacă cheagul este masiv, și-am văzut în practica mea unele și de zece centimetri, blocajul e atât de sever încât inima cedează, neputând să învingă barajul. Sau mai aveam teamă de un accident vascular cerebral, printr-un cheag care să plece din cavitățile stângi în arterele creierului. Trombembolism pulmonar nu a făcut, dar un AVC cred că da, pentru că la un moment dat începuse să-și miște fără voință mâna dreaptă, răsucind-o în sensul acelor de ceas. Parcă număra timpul cu mâna. A făcut asta fără oprire.

Treisprezece ani. Pentru unii poate părea puțin, iar pentru alții e mai mult decât o viață. Eram la spital când am fost anunțat că a murit. De fapt că moare. Se întâmpla în acele momente. Avusese niște vărsături, cred că se înnecase cu voma, nu a mai putut să respire, corpul i-a fost prins de spasme și asta a fost. În condițiile date, nu se putea face mare lucru. Oamenii pot muri extrem de ușor, din cauze ce pot părea banale.

S-a oprit și din măsuratul timpului cu mâna.
Dar timpul a continuat să curgă, și eu am continuat să trăiesc.
Cred că există mereu o compensație în universul ăsta.
Cred că pierdem și câștigăm persoane, povești, bucurii, suferințe.
Chiar și timp.

V.

Vrei să-mi oferi o cafea? O poți face pe Patreon, unde te vei bucura și de articole exclusive.

sustine⇒

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here