Spune un lucru frumos când ajungi seara acasă

Când ajung acasă, aș putea să povestesc o grămadă de lucruri negative care mi s-au întâmplat peste zi. Cu toate astea, prefer să spun unul frumos și întreaga seară se mulează pe energia pozitivă degajată.

Faceți treaba asta. După munca la birou, la ghișeu, la cabinet, oriunde, când ajungeți acasă la soție, soț, iubită, iubit, familie, povestiți cel puțin un lucru pozitiv și neglijați-le pe cele urâte. Treaba asta vă va schimba viața, scoțându-vă din sfera plângerilor interminabile. Peste tot vedem oameni care se plâng de orice: pe facebook, la cozi, la ghișee, în taxi. La ce bun? Dacă le iei cu tine și le basculezi în familie, în loc să te deconectezi și să ai parte de un timp de calitate cu cei dragi, vei prelungi aceleași tensiuni și apăsări obositoare.

Fă asta de acum încolo. Ține în tine lucrurile frumoase și povestește-le când ajungi acasă. O întâlnire, o reușită, un text citit, o scenă observată. Spune asta și vei vedea cât de bine îți va fi.

 

Uite cum am făcut eu cu voi, pe Facebook, în seara de 29 decembrie, anul 2014:

 

Să vă povestesc ceva. Așteptam autobuzul, iar în stație era un lac uriaș; șoferul a avut grijă să vină ușor și să oprească tangent cu trotuarul, făcând urcarea o nimica toată când altfel ar fi generat apă din abundență în orice bocanc. Un prim lucru bun. După vreo două stații, urcă o doamnă care începe să se scuze, să îndemne călătorii să-i cumpere niște botoșei pentru copii, croșetați chiar de dumneaei. Botoșeii, nu copiii. Spune că nu are cum să-și întrețină familia, că nu poate totuși cerși fără să facă nimic și nu obligă pe nimeni să-i ofere bani. La sfârșitul prelegerii, liniște. Niciun cumpărător, niciun impuls mărinimos. O femeie destul de tânără avea trei fete mici aproape, toate bine îmbrăcate. Doamna ia o pereche de botoși din lână și i-o face cadou celei mai mici dintre fete, chiar când toate se pregăteau să coboare. Mămica le strânge aproape și dispar printre fulgi, afară. Doamna nu a vândut absolut nimic pe tot traseul acela dar, ca o scenă desprinsă din cărți, a avut minunata acțiune de a dărui, cu toate că era cea în nevoie. Uite omul! cum ar spune filosofii antici. Impresionat, fiind în același registru ca fin cunoscător al mecanismelor veritabile ale vieții, am recompensat gestul acela pe măsură. Și, pe legea compensării în natură, am primit și eu ceva. Nu, nu botoșei. Aveam de dus două foi la Floreasca, dar m-am oprit în parc să particip la o mișcare strategică de mare amploare. Câțiva puști se chinuiau să suie un bulgăre peste un altul, numai că baza era mai mică decât bulgărele numărul doi. Piticii erau epuizați. Am oferit o mână de ajutor, dar până la urmă cu greu m-am descurcat cu amândouă. Pentru că îmi place logica kantiană (cacofonie admisă), am propus să schimbăm pozițiile celor doi bulgări, că așa era normal. “Nu domnu’, nu merge așa, că noi vrem să-l facem ca și cum ar sta în cap!” Ce minți strălucite au copiii din ziua de azi! mi-am spus. Am pus magaoaia de bulgăre deasupra. “Mai stați să ne ajutați puțin, că mai vrem să punem unul?” Afirmativ. Planul scârțâia deja, dar eram cu mintea setată acum la același nivel. Al treilea mi-a făcut praf coloana, dar nu mai contează. Schița aia de om a rezistat vreo zece secunde și s-a prăbușit subit, în bucăți. N-a plâns nimeni (eu mai aveam puțin, recunosc), ne-am amuzat și am distrus bucățile. Mi-am resetat mintea și am realizat că sunt plin de zăpadă din cap până-n picioare. M-am scuturat eu cât am putut, mi-am luat la revedere de la copii și am plecat spre spital. Fericirea pe care am avut-o cu ei nu se compară cu nimic. Venită din lucruri mărunte, ca de obicei.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal