Sistemul medical românesc: lacune și lagune.

O critică bine înfiptă-n realitate poate propulsa evoluția pozitivă în orice domeniu, cât timp neajunsurile sunt expuse coerent, având la bază realități incontestabile, iar destinatarul ce deține mijlocul de schimbare este perfect receptiv și deschis spre îmbrățișarea unor rezolvări absolut necesare.

Am fost martorii, de regulă, la deficiențe mari tocmai la nivelul receptorilor, care ar fi trebuit să-și aplece organele de simț spre valurile de critică, să proceseze totul și să adopte măsuri decente, ancorate în normalitate. În sistemul medical românesc parcă se vede cel mai bine acest lucru. Nu voi arunca lucruri auzite sau pur teoretice, ci mă voi rezuma strict la ceea ce am observat în cariera mea de medic.

Încă trimitem aparținătorii să cumpere medicamente de la farmaciile de lângă spital. Uneori e vorba despre un betablocant, o cremă pentru toaletarea unei plăgi sau un antalgic puternic, lucruri care ar trebui să existe în fiecare secție și cu toate acestea nu sunt, uneori pe mari perioade de timp. Nu iau în calcul provincia, referindu-mă la unitățile din capitală, care țin de primării sau direct în subordinea Ministerului; în provincie, am informații de la colegi care au plecat prin orașele natale, e prăpăd și de multe ori trebuie să improvizezi. Negreșit, trimiți pacienții să mai ia câte ceva.

Există orgolii nemăsurate între cadrele medicale. Ele generează tensiuni, insuccese din cauza autosuficienței, blocaje în evoluția celor mici. Nicăieri nu găsim mai multe orgolii, când colegii ar trebui să se ajute între ei, când profesorii ar trebui să fie mai deschiși cu rezidenții, când medicii de la spitale diferite ar trebui să colaboreze cu entuziasm și bunăvoință spre binele pacientului.

Un medic suferă de deficiențe severe la nivel de comunicare cu pacientul. Sunt minime implicările pe partea de comunicare: cum transmiți unui om că are cancer sau că boala sa îi mai oferă maximum cinci ani de supraviețuire? Orice pregătire serioasă ar trebui să includă un modul de comunicare, predat de profesioniști. Vedem, în țări ceva mai avansate, cât preț se pune pe coaching, pe căpătare de skilluri de vorbire în marketing sau economie; asemenea proceduri sunt obligatorii în medicină, unde lucrăm cu cel mai sensibil material: omul.

Orice medic ar trebui să facă un modul avansat de nutriție. Nu există nimic, niciun act medical, nicio afecțiune de orice natură, care să nu necesite sfaturi competente de nutriție. Asta nu se reduce la a recomanda mai puțină sare sau evitarea grăsimilor animale, fiind detalii pe care le poate da și un novice în domeniu. Vorbim de regimuri complexe și principii corecte de alimentație, pentru că aici e una dintre cheile unei vieți sănătoase.

Orice unitate medicală respectabilă ar trebui să-și chestioneze pacienții și să vadă dacă ei au afecțiuni psihice sau psihiatrice, oferindu-le ajutor competent, integrat în unitatea respectivă, într-un circuit natural menit să-i reducă omului din suferință. Trăim în timpuri în care depresia este aproape ubicuitară, ea apărând pregnant la cei în vârstă sau cu anumite boli. Nu trebuie să neglijăm aceste chestiuni, mai ales că sunt studii serioase care arată relațiile dintre psihic și majoritatea afecțiunilor de organ.

Problema salarizării rămâne ca principală cauză de migrare a cadrelor medicale. Este chiar atât de greu să dublezi sau triplezi remunerația a câtorva zeci de mii de medici, într-o chestiune elementară pe care orice stat normal la cap a înțeles-o și aplicat-o? Politicienii știu că masa medicilor nu e chiar importantă din punct de vedere electoral și pricep că mai bine operează mici plusuri în rândul pensionarilor, acolo unde chiar se joacă viitorul lor în fruntea țării. Tot timpul a plouat cu promisiuni, unele de-a dreptul fantasmagorice. N-a vrut nimeni sume exorbitante ci o salarizare corectă, în ton cu importanța medicului în societate.

Absolut orice înseamnă birocrație e rupt din secolul trecut. Vrei să dai un examen, taxa o plătești la Poștă, prin mandat de plată. Nu poți face nimic online, cum ar fi firesc. Vrei un certificat, trebuie să aștepti o lună pentru eliberarea lui. Vrei să schimbi un stagiu, faci două cereri, stai trei ore pe holuri pentru acordul șefului de secție, duci o foaie la resurse umane și alta la spitalul plătitor, pierzând cel puțin o zi pe drumuri absurde, când totul ar putea fi implementat online.

Nu prea există meritocrație. Poți fi tu oricât de bun, spitalul în care îți faci rezidențiatul nu te va opri, va opri pe cine trebuie să rămână acolo, cu dedicație. Ăsta-i crudul adevăr. Cinste profesorilor care încă își țin aproape, cu inima deschisă și fără combinații de tot felul, medicii tineri. Cinste lor.

Se pierd oameni când medicii ar fi putut, teoretic, să nu-i piardă. Se pierd din lipsa dotărilor, din cauza mizeriei, a infecțiilor nozocomiale. N-ai un ventilator mecanic și pierzi un bebeluș. Operezi zece ore un esofag și pierzi pacientul din pricina unui microb multirezistent la antibiotice. Se întâmplă peste tot.

Se cumpără aparatură complexă, pe sume astronomice, fără să existe secție și personal. Aparatul stă prin subsoluri, în cutie, ani la rândul, fără să-l folosească nimeni. Sau e inaugurat cu surle și trâmbițe, de ochii presei, apoi punându-se praful pe el, în timp ce firme ale apropiaților își numără bănuții luați de la stat.

Încă se scot posturi de care nu știe decât persoana care trebuie să ocupe postul. Se încropește o comisie specială, se dă un examen de formă, cu competiție zero, se ia postul și hasta la vista cu cei care chiar sunt bine pregătiți și ar merita să lucreze în spital.

Mulți rezidenți nu au voie să atingă aparate de tipul ecografelor. Vă imaginați cum au ei mâinile murdare de noroi sau cum puținii neuroni îi îndeamnă să dea cu pumnii în aparate? E blocat un drept fundamental la procesul de învățare, mai ales când imagistica e atât de importantă în zilele noastre.

Din cauza lipsei de personal (a se vedea salarii, birocrație, umilințe) un medic ORL-ist poate ține garda pe interne sau pe orice altă specializare. Ba chiar sunt chemați stomatologii să țină gărzi pe linia medicală, pentru că efectiv nu are cine să se ocupe de oamenii veniți la camera de gardă. Unele spitale au gardă de chirurgie, dar nu au ATI-ist. Jale.

Am avut perioade în care n-am găsit medicamente ieftine de tipul digoxinului, pentru că farmaciile nu aveau niciun interes să le mai comercializeze, pentru că producătorii nu aveau niciun interes să le mai facă. Pur și simplu nu aduceau profit, dincolo de viața a zeci de mii de oameni cu probleme cardiologice. Referitor la medicamente, exportul paralel încă rămâne o problemă importantă.

Un manager de spital stă în birou o oră, merge să opereze trei ore, pleacă la o ședință pentru cutare achiziții, revine și intră iar în sală. Nu, nu e un ghiveci administrativ, se cheamă management de vârf. Cât timp are sprijin politic, el rămâne acolo; când nu-l mai are, zboară și dacă s-a format curent între două geamuri într-un salon, la directiva primarului.


Laguna este o întindere de apă înconjurată de uscat și delimitată de mare printr-un cordon de nisip, prin care se pot păstra discrete comunicări. Sistemul medical fix asta e, o lagună izolată aproape complet, ce menține de ochii lumii un soi de comunicare. Sunt oameni care controlează și joacă pe degete tot ce se întâmplă, refractari la orice acțiune din afară, mai ales la critici, mereu bine protejați de clasa politică. Valurile mării nu ajung în lagună, ci se opresc în barajul de nisip. Acești oameni, dacă și-ar dori cu adevărat schimbarea în bine a medicinei românești, ar putea dicta schimbările atât de necesare. Ați văzut vreodată vreun profesor universitar care să se implice activ într-o problemă, să semnaleze o neregulă către Minister, să iasă în față beneficiind de toată influența sa, să sprijine o acțiune curajoasă a unui medic din echipa sa? Eu nu am văzut și e păcat că se întâmplă asta. Cine ridică un pic capul intră în raza de acțiune a unei săbii lungi, a cărei lamă ascuțită pare să nu ruginească niciodată.

 

Mai e mult până departe. În acest departe stau acum toți medicii plecați, ce nu dau niciun semn că ar vrea să se întoarcă. Nu acum și nu aici, în atâtea și atâtea neajunsuri.

 

V.

 

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal