Mi-a intrat în casă un porumbel

Gri. Verde. Mov. Zbor. Curiozitate. Nepăsare.

Geamul deschis. Stau în colțul meu de pictură și mă gândesc la ceva. Aud un zgomot. Nu mă întorc. Ceva merge pâș-pâș pe pervaz. Vine până aproape de mine, rotește capul, îi văd ochii, gulerul cu mov și verde și albastru, decupajul orificiilor pentru auz, pielea aproape solzoasă de pe picioare. Un porumbel. Mi-a intrat în casă, prin crăpătura geamului. S-a apropiat de mine. M-a privit curios, a dat ușor cu spatele, apoi s-a răsucit și a ieșit pe partea exterioară a balconului. Din toată povestea am rămas cu o amintire în cap și un fulg pe măsuță. Oare mi-a lăsat fulgul ca să scriu cu el? Oare îmi vor ieși cuvintele delicate? După acest moment restrâns ca durată, am stat și m-am gândit la toate lucrurile pe care le poate ține minte un porumbel. El apare în lumea asta înzestrat cu o serie de instincte și pesemne acumulează informații de parcurs, în limita capacității proprii. Uită mare parte din datele culese de văz, auz, miros, gust și pipăit, trăiește într-o curiozitate puerilă și continuă, se desfășoară în spiritul autenticității și nu disimulează vreo stare. Porumbelul pur și simplu este. El apare, crește, învață să zboare, plutește pe curenții de aer, nu migrează, se împerechează după norme simple, își caută hrana în fiecare zi, își îngrijește corpul, explorează mediul înconjurător, țopăie pe balcoane, pe aparatele de aer condiționat sau pe pervaze, acolo unde oamenii îi mai lasă pâine sau grăunțe. Totul simplu. Porumbeii sunt și mari iubitori de artă, pentru că îndrăgesc statuile și clădirile cu ornamente somptuoase. Nu pare a-i deranja vremea urâtă, iar când e mai frig afară se adună mai mulți laolaltă și se încălzesc. Poate își spun și povești. Poate bârfesc ce-au făcut peste zi sau, mai complicat, ce-au făcut peste viață.

Porumbelul care și-a depășit zona de confort mi-a intrat în casă fără să-i pese. Puteam repede să închid geamul și să-l prind. Sunt convins că el nu a analizat toate riscurile și poate a acționat mânat de forțe simple; a vrut pur și simplu să vadă și el cum arată casa mea, dacă ar putea să trăiască în ea, dacă ar merita asta. După zece secunde s-a convins și a făcut cale întoarsă. Înăuntru n-ar fi putut să zboare decât cu gândul. A observat o statuie și l-a cam încântat treaba asta, dar era una vivantă, și aici nu-l prea interesează atașarea. Tind să cred că a uitat imediat ce a făcut și doar hazardul îl poate determina să mai facă asta vreodată. Nu memoria în spiritul repetiției după un eveniment princeps, reper. Porumbelul își cară tot setul de acțiuni într-un existențialism aproape rece. El doar este. El zboară, mănâncă, trage un pui de somn, țopăie, se spală, se împerechează, își face nevoile pe unde apucă. Nu există proiecții și așteptări de la viață. Nu există gânduri multiple către un trecut mai bun sau mai rău decât prezentul. Pe undeva, el este un fericit. Pe altundeva, eu sunt și mai fericit, pentru că am ținut minte momentul și-l voi păstra. Îl includ la trecutul bun. Dacă mi-aș pierde vreodată amintirile, n-aș vrea să pierd privirea lui curioasă. Era banală, dar mi-a arătat ce înseamnă simplitatea și uimirea, într-o recunoștință continuă pe care cred că el o avea la purtător mereu, iar eu o aveam în subsolul ființei mele. Suntem capsule cu memorii și cam cu asta rămânem după ce ne bate viața de ne sar toți fulgii.

V.

Cititorii blogului pot lua carțile Dragă inimă și Culorile uitării, scrise de dr. Vasi Rădulescu, la un preț special! CLICK aici pentru a profita!

Vrei să-mi oferi o cafea? O poți face pe Patreon, unde te vei bucura și de articole exclusive.

sustine⇒

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here