Oooooooo, Brasov!

Am ajuns să apreciez oamenii care vorbesc singuri. Îi consider cumva pe o nouă treaptă a evoluției. Cred că au handsfree-uri invizibile și de partea cealaltă stau personaje fantastice capabile să îi asculte mereu, la orice oră. Eram într-un tren de la Arad spre București și lângă mine stătea un chinez. “Does this train come to Brasov?” m-a întrebat din senin. “It will. We’re in Deva now, there’s a long way to Brașov..” Părea absolut normal. La câteva minute, deschide gura și zice: “Aaaaa, cing nom dui! Hahaha. Nom rao!” Vorbea singur și râdea de mama focului. Știu că ăștia sunt extrem de muncitori. Îl văd că scoate o cărămidă de laptop și se instalează comod. Credeam că avea vreo prezentare ceva, un business plan, o propunere pentru un partener din capitală și voia omul să mai lucreze în liniște. Click pe spider solitaire. “Hiiiiiiooooo!” strigă. Se joacă de parcă e un copil de cinci ani. Savurează momentul. Ajunge într-un impas și bagă un “Oooooo” pesimist și grav. Dă undo de multe ori și apoi termină jocul. Bate o dată din palme și zice “Hito niroooooo!” E un zeu. Închide laptopul. Trenul merge ușor, străbate Transilvania și coboară spre lanțul muntos, oprind în Brașov. “Oooooooo, Brasov!” zice uitându-se la gară. Scoate un caiet și vede acolo traseul calculat de el, identificând acum orașul de care a întrebat. E fericit. Se culcă. Chinezul aflat cu un gir frontal deasupra mea a învățat să vorbească singur, dar nu e chiar așa. Când el scotea cuvintele alea ciudate, comunica de fapt cu o sinceritate absolută cu tot universul. Și universul, iubindu-l nespus așa cum își iubește toate elementele, îi răspundea în stilul lui, schimbând poziția cărților în joc, așezându-i orașele fix pe drumul său, ducându-l cu bine la destinație.

În tot timpul ăsta, vreo 12 ore cu totul, jur solemn cu mâna pe cord, un țigănuș diform pe la 50 de ani, mic și slab, cu un cap dubios de mare, stătea chircit pe setul de scaune aflat în spatele asiaticului. A vorbit la telefon nonstop. Ținea telefonul înfipt în încărcător și vorbea cu un debit uriaș, despre orice, într-o limbă absconsă. Am mari dubii că se afla cineva la un alt telefon. Am călătorit totuși de la 12 noaptea până a doua zi la 12 amiaza. Într-un scenariu făcut adhoc de mine, mi-am imaginat că țigănușul este chiar cel responsabil cu buna desfășurare a lucrurilor în lumea asta și trebuie să dea indicații la tot pasul. Capul lui mare pleda pentru chestiunea asta. Era cumva creatura din spatele universului, așa am gândit eu. Un dumnezeu țigănuș, slab și mărunt, cu un cap al naibii de mare. Care, perfect de înțeles, nu avea cum să coordoneze totul deplin: trenul a întârziat o oră și jumătate.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal