Nu știm cât timp mai avem

Privesc și rămân blocat când văd câte o postare în care cineva anunță că și-a pierdut partenerul de viață, un părinte, un frate, un copil. Sau aflu că o persoană pe care o știam nu mai este. Astfel de evenimente apar subit sau sunt cumva anunțate de o grea suferință cu o boală terminală. Am experiență cu moartea, am văzut-o de nenumărate ori derulându-se, știu că poate veni din senin; totuși n-am dezvoltat o detașare și mă consum într-o empatie care-mi face rău fizic. Apoi cad pe gânduri.

Îmi aduc aminte că am luat un uber, trebuia să ajung la editură de undeva din centru, traficul era îngrozitor (când nu e așa?) și încercam să profit de timp pentru a citi o carte pe kindle. „I shall not hate” se numește ea, scrisă de un medic palestinian din Fâșia Gaza. „Nu o să urăsc”, s-ar traduce. În ea, medicul își pierde fetițele și o cumnată, pentru că soldații israelieni intraseră cu tancurile în Gaza și, părându-li-se suspect un bloc, au tras cu obuzele în el. În bloc erau civili, copii. Într-o fracțiune de secundă au fost anulate planurile, destinele, viețile lor, iar medicul, după o cruntă suferință, a găsit puterea să scrie o carte și să spună în ea că nu-i va urî pe soldați, pe politicieni, pe nimeni.

Apasă LIKE pentru sfaturi gratuite

Ajungem într-o intersecție din Aviatorilor, șoferul era stresat, încerca să ocolească niște mașini. Mă cuprinde un sentiment ciudat. În câteva secunde, un SUV intră în noi și face praf partea din față, portiera dreaptă. Când am chemat uberul și a sosit, am vrut să urc în față, dar m-am răzgândit pe loc și am trecut în spate. N-am avut mai nimic, nici eu, nici șoferul, nici cel din mașina mai mare, care oricum avea o cu totul altă construcție.

Retrospectiv, îmi aduc aminte de o zi în care am plecat de la firma la care lucram, eram anul trei la medicină, și trebuia să ies la tramvaiul 41 ca să merg acasă. Pe Kiseleff era o trecere de pietoni nesemaforizată (spre Agronomie, acces prin Primo Nebiolo) și acolo veneau unii cu viteză mare. Te asigurai, puneai piciorul, continuai cu prudență. Treceai un sens, apoi venea trotuarul, urma celălalt sens. Parcurg o parte, ajung între ele, un autocar oprește pe celălalt sens ca eu să trec. Mă grăbesc, aproape depășesc autocarul, dar ceva îmi zice să mă opresc. Exact în secunda aceea, un BMW sedan zboară pe lângă mine pe a doua bandă, la nici jumătate de metru, lăsând praf în urmă. Acolo, până să pună semafor, s-au întâmplat niște accidente groaznice, pentru că unii șoferi apasă pedala pe Kiseleff.

Am rămas cu fragilitatea asta a vieții, cu fracțiunile de secundă, cu alinierile de evenimente care, brusc, pot curma niște fire vii. M-am simțit teribil de norocos, dar sunt conștient că nesiguranța plutește la tot pasul. Ca om cu vreo treisprezece ani de pregătire medicală, am învățat că unele aspecte pot fi controlate: nu fumez, nu prea stau lângă fumători, mănânc cât trebuie, mă mișc, consum niște vin roșu din când în când, dar puțin, adică fix lucrurile de care ar trebui să țină cont orice om ca să prevină niște afecțiuni principale și concret moartea, să o împingă cât mai târziu. Rămân elementele pe care nu prea le mai pot gestiona, oricât m-aș chinui.

Ideea e că nu știm exact cât timp mai avem. O secundă și ești pa. Ne poate terifia asta sau ne predăm posibilității, acceptând-o deplin. Se moare ușor de tot. Oricând.

Am realizat zilele trecute un clip video cu principalele regrete ale oamenilor aflați aproape de moarte, într-un spital. Clipul este aici.

1. Mi-ar fi plăcut să trăiesc viața pe care o voiam eu, nu pe cea dictată de ceilalți.

2. Aș fi vrut să nu muncesc atât de mult, sacrificând alte capitole importante din viața mea.

3. Mi-ar fi plăcut să am curajul de a-mi exprima sentimentele.

4. Aș fi vrut să stau mai mult în legătură cu prietenii mei.

5. Mi-ar fi plăcut să-mi dau șansa de a fi fericit/ă.

Cred că aceste regrete ne pot activa sita minții, cernând și separând lucrurile importante de cele inutile. Ne putem face o listă și, în fiecare zi, să fim actualizați cu ea, împăcați că totul stă bine, că am iubit, am vorbit cu prietenii, am păstrat legătura între muncă și alte activități, am trăit așa cum am vrut noi, ne-am deschis spre fericire. Nesiguranța tot plutește, fir-ar ea să fie, dar măcar vom fi trăit ceva, bucurându-ne pe noi și pe ceilalți. Experimentul acesta și provocarea de a anula potențialele regrete se pot dovedi schimbătoare serioase de viață. Care e scurtă, e pe clipe. Și clipa trebuie trăită cu bucurie, uimire și recunoștință.

Eu m-am ocupat de 1, 2, 3 și 5. Acum mă apuc să-mi sun prietenii.

V.

Educație medicală gratuită

Abonează-te la noul newsletter de educație medicală. Vei primi un email, o dată pe săptămână, cu articole, sfaturi, recomandări, toate scrise cu grijă de mine. Totul este gratuit.

Mulțumesc pentru interes!

Something went wrong.

Comandă toate cele 6 cărți ale mele cu DOAR 100 de lei. Transportul este gratuit.



prinde oferta ⇨

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here