În ultimii zece ani am pendulat între neajuns și suferințe, pe o parte, respectiv frânturi de fericire supremă și satisfacții, pe alta, ca insider într-un sistem de sănătate ce pare izvor nesecat de probleme. Am stat în spațiul îngust care separă viața de moarte, de multe ori atât de strâmt încât îmi cerea să trec pe vârfuri, ca un surogat de balerină. Am cules povești care m-au marcat, cele mai multe de la pacienți vârstnici, septua-, octa- sau nonagenari. La ore târzii din noapte sau în primele ceasuri ale dimineții, vara sau iarna, în gărzi interminabile sau în programul obișnuit, i-am văzut în simplitatea lor, descotorisiți de scuturi inutile, stând în paturile anodine, făcând pași aproape de academician pe holurile reci, vorbind cu familia, legând prietenii ad-hoc, respirând greu, abandonând, luptând, plângând sau suspinând la o mică bucurie. Spitalul mi-a fost mediu al întâlnirilor poate deloc întâmplătoare, cu oameni care mi-au atins inima fără s-o atingă, schimbându-mă odată cu curgerea timpului.

Rolul unui medic e să asigure pacienților suportul medical pe perioada internării, cu toate resursele posibile. Actul are mereu o doză de empatie, încercând să ne punem în locul oamenilor internați, să-i înțelegem și să încercăm a face mai multe pentru ei. Oamenii vin și pleacă. Atunci când pleacă, nu mai știm nimic despre viața lor. Nu știm în ce familii se întorc, dacă au acolo bucurie sau suferință. Nu știm în ce medii complicate revin, înconjurați de singurătate. Nu prea privim dincolo de spitalul în care ne facem meseria.

Când am finalizat cu succes un caz – slavă cerului că cele mai multe au fost așa – m-am făcut mic mic și am acceptat, cu puține cuvinte, strângerea de mână, mulțumesc-ul sincer și despărțirea. M-am gândit apoi unde se întorc ei, dacă locuiesc în iubire, dacă au pe cineva drag aproape, dacă își iau tratamentul, dacă își monitorizează unii parametri importanți, dacă mai trimit pulsații neuronale spre medicii care i-au făcut bine. Când privesc înapoi peste umărul prezentului, observ un tablou pestriț: acești pacienți, în esență bătrânii noștri, merg greoi pe un teren minat, iar minele au fost lăsate ca o moștenire teribilă, ca repercusiuni ale unei societăți doldora de neajunsuri. Am văzut oameni reveniți în singurătăți dezolante. Am cunoscut pacienți care nu aveau fonduri pentru rețetele compensate. Am avut pacienți abandonați de copii, lăsați prin cămine aievea. Am dat piept cu etichete și stigme absurde. M-am lovit de lipsuri majore la capitolul educație medicală, rupt din marele domeniu al prevenției primare. Oamenii nu știau cum să-și ia pastilele acasă, nu aveau un tensiometru, reveneau la spital după ce făceau aceleași greșeli, supradozau anumite substanțe din neatenție, aveau boli grele care-i secau de putere și le generau noi și noi suferințe.

Există o vorbă populară, și anume că bătrânețea e grea și înseamnă neapărat boală. Ar trebui să ne scoatem asta din cap. Bătrânii noștri știu că îi așteaptă boli și neajunsuri, intrând într-un cerc vicios psihologic, augmentat de o societate anacronică, de multe ori incapabilă să le anuleze anumite riscuri de boală, să-i facă să trăiască mai bine, să le asigure pensii decente, să-i ducă mai aproape de principii sănătoase care pentru alții par banale.

Ca oaze atipice într-o mulțime nisipoasă, mi-au trecut prin mâini și oameni la care nu prea aveam ce să fac. Mi-am zis că mi-ar plăcea să am pacienți numai așa. Cândva am văzut un domn de 80 de ani care nu purta niciun diagnostic, nu lua nicio pastilă. Îl priveam și, cumva, încercam să-mi dau seama care-i era secretul. Am mai mulți pacienți așa, care vin la controale de rutină, sunt 80+, arată ca niște floricele, mintea le e limpede, e o plăcere să-i am în fața mea. Ce am văzut până acum:

– niciunul nu fumează;
– au făcut exerciții fizice și încă mai fac, fie că vorbim numai despre mersul pe jos, evident subestimat de mulți dintre noi;
– sunt foarte dinamici;
– au hobbiuri, domnul de ieri avea grijă de o grădină și o făcea cu pasiune;
– socializează;
– nu se consumă la toate nimicurile, domnul de ieri nu se gândea mai deloc la pseudofurtuna anunțată;
– mănâncă rațional, toți sunt normoponderali sau puțin peste limită, nimic exagerat, nici vorbă de obezitate;
– nu le au cu alcoolul, câțiva mai beau niște vin sau bere din când în când;
– i-am văzut pe mulți cu cărți la ei;
– starea nu le depinde neapărat de bani, domnul de ieri avea o situație modestă, dar era împăcat cumva cu ideea;
– se bucură de ce au;
– nu se proiectează în furtuni închipuite, trăind în calmul prezent;
– își mențin o relație frumoasă cu medicul și respectă recomandările acestuia;
– au o recunoștință aparte pentru toate lucrurile frumoase care li se întâmplă și cred că așa continuă să le atragă.

Mi-ar plăcea să-i studiez mai mult, să aflu mai multe din poveștile lor. Sunt convins că e și genetica la mijloc, dar la fel de convins sunt că ce am văzut în conduita lor contează enorm. Din păcate, ei par excepții, nu regulă.

Am stat în fotoliu și am scris un fragment. O bucată reală, cu un vârstnic care fusese dat afară din casă chiar de către fiul dumnealui și ajunsese într-un cămin. Era plin de suferință. Venise în spital într-o stare gravă și, după ce s-a făcut bine și eram bucuroși că-l externăm, m-a tras deoparte și mi-a spus că, pe undeva, îi pare rău că l-am făcut bine. Că se întoarce într-o tristețe imensă. Știam că sunt multe cazuri așa. Mai scrisesem despre unul.

Domnul P. a fost adus la spital într-o stare sever alterată, cu o pneumonie urâtă. Există cumva și pneumonii frumoase? A stat timp de trei săptămâni numai în pat, fără să vorbească; întors cu ajutorul infirmierei pentru o examinare completă, am observat că făcuse deja escare pe spate și pe zonele sacrate. Un prim semn rău. Astfel de tablouri clinice la persoane cu vârsta înaintată sunt în multe cazuri fatale. Pacientul nu a scos un cuvânt zile la rândul, chiar dacă se uita în jur cu ochii lui blânzi; evoluția părea favorabilă până într-o dimineață de duminică, atunci când a trecut o primă cumpănă, cu instabilitatea ritmului cardiac, instabilitate hemodinamică, bradipnee. Inima a intrat în bloc total, ritmul fiind preluat de un centru din ventriculul stâng, cu o frecvență de 35 de bătăi pe minut. Trei medici au vuit câteva ceasuri pe lângă el și l-au echilibrat.

A urmat o săptămână în care domnul P. s-a simțit tot mai bine, a început să comunice, să mănânce, să respire fără dificultăți, să stea pe tensiuni bune. Într-o dimineață înnorată, m-a chemat lângă pat și m-a rugat să îl iau de mână. A folosit cuvinte. S-a folosit și de un impuls dintr-un arc interior ascuns nu știu pe unde, puțin și de brațul meu, și s-a ridicat în șezut. A făcut o mișcare de rotație și a pus picioarele în podea. Ca într-o scenă biblică, domnul P. nu  s-a oprit aici. Același resort s-a activat și corpul i-a redevenit biped, fără amețeli, fără dureri, fără dispnee. Stătea în picioare lângă mine, între noi fiind cinci decenii de trăiri cu bune și rele.

– Ce puternic sunteți!
– Nu-i așa?
– Cred că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată.
– Aveți timp să mai vedeți.

Domnul P. a împlinit 89 de ani în spital. I-au adus tort. S-a pus pe marginea patului și a mâncat o felie cu mâinile tremurânde. Avea o simplitate remarcabilă în fiecare gest, privire, cuvânt. Îl observam și eram uimit – îl analizasem aproape o lună, amar de vreme în care tușea, expectora, era somnolent și nu vorbea cu nimeni. Știam că poate să moară în orice moment. Și totuși, într-o dimineață înnorată, a decis că e mai bine să se ridice și să-mi arate că mă cam înșelasem.

– O să mă întorc la cămin.
– E bine acolo?
– Nu-i foarte rău. Bine nu are cum să fie. Stau de zece ani, făcând aceleași lucruri. Nu mai am familie și n-am suportat să mai locuiesc singur. Singurătatea e cel mai greu lucru. Am lăsat un om cu trei fete să viețuiască în casa mea și nu-mi plătește nimic. El m-a vizitat aici, el mi-a adus și tortul. Fetele nu au venit, le e frică să vină la spital, sunt mici. Vin însă la cămin, și atunci, când sunt pe lângă mine, simt și eu că văd cele mai frumoase lucruri.
– Vă puteți îmbrăca. O să sosească mașina în orice clipă.

S-a îmbrăcat singur. Când a venit doamna de la cămin, domnul P. s-a ridicat în picioare, mi-a strâns mâna și mi-a mulțumit pentru tot. În viața noastră deloc ușoară, avem parte de astfel de momente, în care noi jucăm un rol activ și din care ne tragem energii nebănuite. Restul e-o bucată de vid. M-am bucurat enorm pentru reușită și m-am întristat că n-am apucat că vorbesc mai mult cu acest om.

Cel mai greu flagel al bătrâneții este singurătatea. Când e în spital, doamna C. reprezintă companionul perfect de discuție. Își face plimbările pe hol, vorbește impecabil cu vecinele de salon, așteaptă cuminte vizita medicală și se bucură de vizitele mele suplimentare. Am întrebat-o dacă are pe cineva să-i cumpere o cremă cu capsaicină, substanța activă din ardeiul iute, pentru că se plângea de unele dureri la nivelul tălpilor și voiam să încercăm această cremă. Mi-a zis imediat că nu are pe nimeni și asta o doare cel mai tare. Singurătatea. Că revine acasă într-o atmosferă apăsătoare, după o viață cu o componentă socială puternică. M-am întristat. Și e o situație prezentă la 1 din 2 vârstnici. Enorm. O campanie actuală desfășurată de către Fundația Principesa Margareta a României strânge fonduri pentru bâtrânii care nu mai au pe nimeni.

În România, 1 din 2 vârstnici se simte singur. Țineți minte asta. Putem accepta cifrele sau putem face, fiecare, fapte mici pentru a le ameliora. Binele se contruiește puțin cu puțin.

Erau ultimele minute ale lunii martie când am vizualizat clipul cu bătrânul bătut cu bestialitate la Brașov. Ce a urmat e deja cunoscut ubicuu: s-a făcut bine, a fost investigat atent, a primit un diagnostic în sfera uitării patologice și a ajuns într-un centru din județul Bihor, la Dumbrava/Tinca. L-am vizitat pe 18 august, când am descoperit un bărbat puternic, întinerit cu aproximativ zece ani, ancorat într-un ecosistem construit și întreținut doar prin implicarea unor oameni buni. Trezit acolo, m-am simțit ca-n Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul lui Ken Kesey, pentru că sute de persoane, unele chiar depersonalizate, își duceau zilele în liniște, în curți pline de flori, în case vopsite în galben, cu toate dotările necesare, pe undeva într-un contrast greu cu afecțiunile lor psihice. Am văzut și vârstnici abandonați de familii. Oameni fără locuințe, culeși de prin gări de tren sau de pe străzi. Cazuri sociale care nu mai puteau rămâne cu lunile prin spitale sau pentru care serviciile de asistență nu puteau rezolva mare lucru. 300 de oameni din toate punctele țării stăteau aici, în casele galbene, ca un uriaș antagonist al suferințelor tuturor și al neputinței statului de a se ocupa eficient de ei. Am plecat cu un mix de sentimente. Mă simțeam fericit și-n același timp trist.

În toată această ecuație văzută atent în ultimii ani de muncă prin spitale, prin povești documentate de jurnaliști excelenți, prin știri negative, e loc și de mult bine. E loc de implicări spectaculoase – amintesc aici de toți cei care au donat pentru domnul D. și cu banii strânși am achiziționat o casă aflată chiar peste drum de centrul de la Dumbrava; casă ce este renovată chiar acum, are o curte imensă plină de meri și peri, iar terenul coboară spre un pârâu care transportă apă și calm – sau de acțiuni mărețe ale unor companii sau asociații care vor să estompeze multiplele neajunsuri. Printre toate, Fundația Principesa Margareta a României are proiecte destinate mai ales vârstnicilor, după cum am văzut exemplul celei care vrea să aducă un pic de fericire în viața bătrânilor atât de singuri. Sau companii puternice care s-au încumetat la fapte mici în fiecare lună, cum ar fi donarea a 200 de tensiometre pentru vârstnicii singuri.

Unul dintre cele mai rele flageluri ale vieții este singurătatea. Când se depășește acea stare de izolare constructivă și chiar meditativă, singurătatea devine apăsătoare, rece, chiar generatoare de boală. Suntem ființe sociale. Am supraviețuit tot timpul în grupuri și am stat unul lângă altul. Adunarea aceasta ne-a adus mari beneficii și încă ne aduce. Oamenii care trăiesc frumos lângă alți oameni au longevitate sporită, au risc mai mic de dezvoltare a principalelor afecțiuni cronice, au parte de fericire. Există studii pe comunități restrânse în care membrii aveau un lucru în comun: depășeau lejer 80-90 de ani cu toții. S-au monitorizat diete, vicii, principii de viață, exercițiu fizic și alți parametri. S-a descoperit că toți se știau între ei. Se întâlneau și stăteau la povești. Discutau amplu despre orice și se bucurau de momentele petrecute împreună.

Singurătatea a fost amplu analizată. Cei ce leagă relații frumoase au stabilitate emoțională, psihic echilibrat, fac mai puține afecțiuni și le fac mai târziu, trăiesc mai mult și mai bine.

Mi-ar plăcea să nu ne mai abandonăm bătrânii. Să nu etichetăm absurd, așa cum s-a întâmplat cu domnul D., care, descriind submarine galbene zburătoare, a fost imediat numit nebunul satului (în realitate erau halucinații vizuale atât de pregnante în maladia Alzheimer), să oferim explicații clare despre schemele de tratament, să punem pastilele în cutiuțe speciale, să dăm recomandări pertinente pentru o viață sănătoasă, să fim alături de ei, să forțăm statul să facă mai multe pentru ei, să punem umărul la campanii atât de utile, sprijinind asociațiile care se implică în fiecare zi, făcând fapte care doar par mici, dar vă asigur că sunt uriașe.

Bătrânii noștri sunt ai noștri și ne leagă punți solide de ei. Felul în care îi ocrotim, zi de zi, ne arată felul în care ne respectăm propriile persoane și avem recunoștință pentru apariția noastră, sau putem schimba societatea. Egoismul, abandonarea rece, nepăsarea față de ei sunt inamici teribili care n-ar trebui să existe.

***
Acest text a fost scris în contextul campaniei 200 de fapte mici în fiecare lună inițiată de HARTMANN România. Prin această campanie, HARTMANN România se alătură eforturilor Hospice Casa Speranței, Fundației Principesa Margareta a României, Asociației Dăruiește Viață și Asociației MagiCAMP și le oferă, în următoarele patru luni, sprijin material prin donații de produse specifice nevoilor beneficiarilor: bolnavi cu răni cronice, vârstnici, persoane cu oameni dragi internați în spitale și copii din familii defavorizate.

HARTMANN România oferă 200 de tensiometre Veroval bătrânilor singuri, cu ajutorul Fundației Principesa Margareta a României, o organizație care răspunde cu suflet nevoilor vârstnicilor prin servicii specifice dedicate lor.

Aici găsiți site-ul campaniei, care are o secțiune separată de fapte mici pe care le putem face fiecare dintre noi, pentru oameni aflați în situații vulnerabile ca cele menționate mai sus.

HARTMANN e cel mai vechi producător german de materiale de pansare și compania care a introdus pe piață primul pansament antiseptic, rămânând în istoria medicinei. De ce 200 de fapte mici? Pentru că HARTMANN inovează în domeniul medical de 200 de ani, oferind soluții avansate pentru tratamentul rănilor, aparatură pentru diagnostic la domiciliu, produse pentru incontinență sau prevenirea riscurilor în sala de operații.

Cititorii blogului pot lua carțile Dragă inimă și Culorile uitării, scrise de dr. Vasi Rădulescu, la un preț special! CLICK aici pentru a profita!

Vrei să-mi oferi o cafea? O poți face pe Patreon, unde te vei bucura și de articole exclusive.

sustine⇒

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here