Mulțumesc, tată

poză de Digitallizm via Flickr CC

poză de Digitallizm via Flickr CC

Azi am jonglat cu vreo două povești. Și mi-am amintit acum de copilărie. Stăteam seara și, dintr-o dată, se lua curentul. “De la ei”. Era întuneric. Ne apropiam unul de altul, în aceeași cameră. Parcă văd viu locul tatălui meu: stătea pe jos, pe covorul persan, cu brațul drept pe marginea patului și cu spatele rezemat de un șifonier. Era locul lui de unde se uita la televizor, întâi albnegru, apoi un color, Vestel. Îmi plăceau momentele alea când se întrerupea lumina, pentru că știam ce urma. Tata începea o poveste. Știa două: povestea cucului (stați, e vorba de pasăre) și Moara dracilor, în versuri lungi, cu protagonist Păcală, de Petru Dulfu. Eram fascinat de amândouă, de vocea lui, de felul în care interpreta rolurile diferite, de talentul său scos din lanțurile timidității de către întuneric. Tata nu a vorbit nimic cu noi. Nu ne-a explicat nimic despre viață. Nu ne-a luat în brațe. Nu ne-a liniștit când aveam probleme. Nu-l judec. Este un munte de om dar are o gingășie aparte. Pur și simplu nu s-a putut exterioriza niciodată. O făcea când se lua lumina și ne spunea povești. Una în care am aflat cum un flăcău și-a pierdut fratele care a fugit după un iepure de aur – iluzia bogăției – și s-a sacrificat acceptând să se transforme în pasăre (pe frate îl chema Cucu, deci a început să strige Cucuuu, Cucuuu) pentru a vedea locurile mai bine de sus, și una cu Păcală care, prin inteligența prostiei lui, reușește să orbească un drac și să-i convingă pe ceilalți să îi umple carul cu făină.

Mulțumesc, tată. La un moment dat îți purtam ciudă, voiam chiar să te lovesc. Acum realizez că a fost bine și așa. Am ajuns să iubesc poveștile.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal