Meseria de medic

Eu către taximetrist: “liber?” El: “nu, sunt însurat.” Intru râzând. Pe braț era un portret de femeie, înfășurat într-o aripă de înger. “Ea e norocoasa?” i-o trântesc rapid. “Ea e mama iar norocosul sunt chiar eu, că încă o am și datorită ei sunt aici.” Tăcere. A fost o cursă transcendentală. Am avut timp să mă gândesc la toate abramburerile din ultima perioadă, la răscoala asta, la neajunsuri, la momentele acelea în care eram fericit că – dor deschis de mențiunea șoferului – am făcut-o fericită pe mama devenind doctor, împlinindu-i visul ei neîmplinit și făcând bucuros totodată un mic nucleu din mine care m-a împins către meseria asta, aproape fără să pot a mă opune.

Cei mai mulți dintre noi am mers spre medicină împinși de energii care cu greu pot fi explicate. Nu bani, nu orgolii prostești, ci un suflu viu care stă în tot mai puțini oameni și în medicii veritabili își face de cap, producând deseori minuni. Satisfacția pe care o ai salvând o viață nu-și poate găsi descrierea nici în penița celui mai strălucit scriitor. Puțini au norocul să simtă asta. Dincolo de linia satisfacției de moment, neajunsurile sunt cu nemiluita. Pendulăm între compromis și neputință, termeni ce caracterizează întreaga țară. Va fi mai bine? Habar nu avem. Probabil vom face un nou compromis dintr-o altă neputință. Am făcut un pas mărunt pentru noi, dar unul uriaș spre normalitate.

Dacă m-ar întreba cineva acum (inclusiv mama), luând în piept deja toate părțile negative, dacă aș mai fi dat la medicină în condițiile acestea, aș răspunde, sub influența suflului generator de acte brave din mine: bineînțeles. Am, dincolo de toate, cea mai frumoasă meserie din lume.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal