Măgărușul cu trei picioare

Peste mări și țări, nu foarte multe, dar nici chiar puține, într-un sat care seamănă cu orice sat în care locuiesc oameni, trăia un măgăruș ce-și ținea mereu urechile lăsate în jos, în semn de tristețe. Se născuse cu numai trei picioare – îi lipsea chiar dreptul din față – și toată viața pășise în orice lucru cu stângul. Atrăgea ghinioane astfel și gândurile sale erau pline de neliniști. Toți măgărușii din sat nu voiau să se joace cu el, considerându-l respingător. Mai mult, în familie situația nu era tocmai grozavă, tatăl său neînțelegându-se bine cu mama lui; uneori consuma băuturi tari prin birturi și se întorcea acasă plin de furie, lovindu-l și spunându-i că este o greșeală a naturii. Părintele era necăjit și din cauza banilor puțini – fie vorba între noi, nici nu prea îi plăcea să muncească. Vă imaginați cum arătau zilele măgărușului. Se plimba singur, abia pășind, țop-țop; ținea urechile coborâte pe lângă gât și nu striga niciodată de bucurie, la ore fixe, cum fac semenii lui. Cu toate acestea, știind atât de profund ce înseamnă suferința, el ajunsese să se bucure de toate lucrurile aparent mărunte care se întâmplau în jurul lui. Uite, acea bucată de nor seamănă cu un iepure! Cât de frumos îmi gâdilă bărbia un spic înalt de grâu! Cum cântă mierlele astăzi! Cum răsare luna plină dintre coroanele stejarilor! Uite, astăzi norii s-au rupt puțin și petecul albastru de cer are formă de pasăre colibri! Măgărușul trăia în interiorul lui, în același timp în care se desfășurau toate fenomenele acestea.

– Merge de parcă e beat! se auzi de pe o uliță.
– Da, seamănă cu taică-su! spuse altă voce.
– Am auzit că nu poate să-și ridice urechile! zise altcineva.

Bârfeau vocile rele și-n el creștea neliniștea. Până într-o zi, când și-a luat inima în dinți și s-a decis să fugă în lume, departe de orice vorbă urâtă. Măgărușul și-a pus apă și merinde într-o desagă, atârnând-o de o parte și de alta ale trupului său. Ba chiar și-a așezat pe spate și o șa, cine știe, poate va avea nevoie de ea. A pornit în călătorie cu stângul.

S-a tot dus pe căi neștiute, coborând și urcând, țop-țop, pe sub soarele arzător, pe după arbuști pitici de afin, pe lângă râul nu foarte iute. Trăia totul cu uimire. Vibra la orice întâmplare din natură. Ieșise cu curaj din satul lui și neprevăzutul chiar îl încânta acum.


Într-un sat de oameni cum sunt toate satele de oameni, își ducea zilele, una după alta, un copil. Se născuse cu spatele strâmb și gâtul îi forța capul să stea cu privirea în jos mai tot timpul. Ca să privească puțin în sus, trebuia să rotească ochii spre stânga, să ridice capul cu multă forță și să-l culce cumva pe umărul drept, acțiune dureroasă și epuizantă. Era hidosul, așa îi spuneau toți. Mai mult, în familie situația nu era tocmai grozavă, tatăl său neînțelegându-se bine cu mama lui; uneori consuma băuturi tari prin birturi și se întorcea acasă plin de furie, lovindu-l și spunându-i că este o greșeală a naturii. Părintele era necăjit și din cauza banilor puțini – fie vorba între noi, nici nu prea îi plăcea să muncească. Sună cunoscut, nu-i așa? Băiatul trăia în suferință, nimeni nevoind să se joace cu el. Se întâmplă însă ca în trupuri strâmbe să locuiască suflete drepte și înalte, care știu a trăi cu adevărat, în bucurie, uimire și iubire deplină. Așa era el. Se bucura de o gărgăriță care dansa printre frunzele verzi, de pașii lăsați în colb prin jocurile gâștelor, de sunetele râului nu foarte iute. Trăia în interiorul lui, în același timp cu toate fenomenele acestea.

– Uite-l pe Cocoșatul de la Notre-Dame! se auzi de lângă o fântână.
– Să aruncăm cu ceva în el! spuse o altă voce.
– Am auzit că doarme în picioare! zise altcineva.

A suportat cât a putut, până într-o zi, când a luat hotărârea să plece într-o plimbare ceva mai lungă. S-a tot dus pe un drumușor, dincolo de corcodușii sălbatici, unde râul face un cot și-n curba lui stă cel mai frumos stejar din lume. Era seară și stelele se trezeau, una și una, aprinzând lumina în ele.

 

În viață, lucrurile nu sunt tocmai întâmplătoare. Cele mai frumoase întâlniri se produc cu un scop anume. Cele mai frumoase relații de prietenie sau iubire se nasc când oamenii nu sunt în cele mai bune stări ale lor, ci suferă, au neajunsuri, neliniști.

 

Rezemat cu spatele de coaja stejarului, copilul a început să plângă. Rezemat cu spatele de același stejar, măgărușul admira stelele și mânca puțin, înainte de culcare, să mai prindă forță pentru drum. I-a auzit suspinurile și nu s-a speriat, chiar dacă presimțea că ele izvorau dintr-un om.

– De ce plângi? l-a întrebat, apropiindu-se.
– Sunt atât de trist, răspunse copilul.
– De ce ești trist?
– Pentru că nimeni nu mă iubește.
– Asta nu poate fi adevărat. Măgărușul mințea, știind și el cum e să nu fii iubit. Trăise la fel până în acea clipă.
– Uită-te la mine. Ți se pare că m-ar putea iubi cineva?
– Cu siguranță. Întreaga lume te iubește și se bucură că ești în ea. Pentru tine se schimbă acum cerul, împodobindu-se cu luminițe.

I-a șters lacrimile, folosindu-se de o ureche.

– Vrei să mănânci ceva cu mine? Ți-am auzit stomacul, cred că ți-e și foame.
– Vreau. Tu de ce ești singur aici?
– Am crezut că nu mă iubește nimeni. Vezi tu, m-am născut cu trei picioare. Nu mă pot juca, nu pot munci, iar în familia mea plutesc certurile.
– Cam la fel și la mine. Ce picior îți lipsește?
– Dreptul din față. Pășesc mereu cu stângul în orice și am numai ghinioane.
– Astea sunt prostii! Ghinionul nu apare din vârful unui picior.
– Eu așa am crezut până acum.
– Să îți scoți asta din cap!
– O să încerc. Cum e pâinea?
– Îmi place! Alaltăieri am mâncat pâine cu corcodușe și nu oricum…
– Nu oricum? Cum adică?
– Am mâncat pâine cu corcodușe în timp ce făceam pluta pe râu! Și nu oricum…
– Nu oricum?
– Păi nu. Mai și cântam în timpul ăsta!
– Ce șmecherii faci! Vrei să fii cel mai bun prieten al meu?
– Ei, ce-i asta? Ia stai așa.
– Te-am luat prea repede? Te-ai supărat? Te rog să mă…
– Nu, nu, nu. Nu m-am supărat. Dar cum adică cel mai bun prieten? Mai ai și alții și eu voi fi cel mai bun dintre ei?
– Ah, ai dreptate. Vei fi singurul.
– Te rog să reformulezi.
– Vrei să fii singurul cel mai bun prieten al meu?
– Da! Batem palma!

Au bătut palma, între o mână dreaptă și o copită stângă. Apoi au adormit lângă stejar.

Dimineața le-a aruncat raze calde pe chipuri și i-a trezit încet, cu rouă scuturată de pe frunzele copacului. Măgărușul și-a pus șaua și desaga pe spinare, dornic să exploreze noi ținuturi.

– E timpul să pornim la drum! i-a spus el copilului blondin. Vrei să te sui pe mine? Am și șa!
– Dacă ai șa nu e obligatoriu să stea un om în ea. Oamenii pot merge și singuri.
– Am luat-o fix pentru a sta cineva în ea.
– Așa ai fost învățat. Uite, poți ține acolo tot aerul din lume.
– Pe tot? Dar nu e cam greu pentru mine?
– Bine, mai lăsăm puțin să meargă și singur.
– Să știi că mă deplasez cam greu fără picior, să nu te superi.
– Și eu mă deplasez destul de greu din cauza spatelui, așa că stai fără grijă.
– Să stau fără grijă. Ce-mi place cum sună asta!
– Hai că trec eu aici și plecăm.

Copilul nu s-a suit pe șa, chiar dacă i-ar fi fost, poate, mai ușor așa. A lăsat tot aerul din lume acolo. Nu chiar pe tot, bine. Aerul mai poate merge și singur, pe spinarea vânturilor. S-a dus în partea dreaptă a măgărușului, unde ar fi trebuit să fie un picior puternic. L-a prins cu brațul stâng de gât și s-a mișcat înainte. Măgărușul se simțea acum mai întreg ca niciodată și, mai mult, pășise cu dreptul! Sub fiorii aventurilor ce se deschideau în fața lor, și-a ridicat timid urechile, în semn de bucurie. Era aproape de singurul cel mai bun prieten al lui.


Dacă vedeți un măgăruș cu un copil blondin în partea lui dreaptă, să vă apropiați fără teamă. Aveți ceva șanse bunicele să-i întâlniți, ei se plimbă prin toată lumea. Să nu cumva să credeți că măgărușul are numai trei picioare, asta s-a rezolvat de multișor. Să nu cumva să credeți că blondinul este strâmb și respingător, e numai o altă formă de exprimare a naturii. Dacă vă apropiați și le vorbiți frumos, s-ar putea să vedeți o pereche de urechi cum se ridică în semn de bucurie. Și s-ar putea chiar să deveniți și voi unul dintre singurii cei mai buni prieteni ai lor.

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal