La naiba cu moartea

Ca medic, am văzut în ultimii ani cât de ușor moare un om. M-am întrebat de multe ori cum se derulează lucrurile în momentele critice, ce simte respectivul. Am rămas cu o imagine vie în cap: în romanul „În numele porcului”, Pablo Tusset descrie fin un episod fatal – comisarul face accident de mașină, niște țevi din automobilul din față trec prin parbriz și i se înfig în piept. Mașina proprie e răsturnată, el stă la fel, prins între centură și fiare, sângerează, simte cum viața se scurge din el și are senzația certă că va muri.

Gardă, 4-5 ianuarie 2017. Ora 03:12. Pe ușă intră doamna C. Abia mai respiră, e transpirată toată, are anxietate marcată. Îmi spune că va muri sigur. O investighez rapid: e în edem pulmonar acut. Mă folosesc de un spray cu nitroglicerină, două fiole de furosemid, oxigen. Chestiile astea costă câțiva lei toate și, interesant lucru, fac diferența dintre viață și moarte. Scot pacienta din edem, tensiunea arterială coboară de la 245/110 mmHg la 150/85 mmHg, saturația în oxigen crește spectaculos, ei i se luminează fața, se liniștește. O mut din camera de gardă în terapie. Acolo totul e stabil, momentul critic e depășit. O monitorizez până pe la 5 și mă retrag să fac niște foi. Ora 06:30. Mă duc să o văd. E bine, respiră normal, saturația e 97%, TA 150/80 mmHg, 19 respirații pe minut, diureză prezentă.

Îi spun că a cam fost la limită. Îmi spune că nu știe cum să-mi mulțumească, că un „mulțumesc” e insuficient. Îi răspund că un „mulțumesc” e foarte bun, îmi place la nebunie. Îmi povestește că a început să respire greu de tot, a ieșit desculță prin curte și alerga de nebună în toate direcțiile. Nici nu mai simțea frigul prin tălpi. Copiii plângeau, panicați. „Noi suntem enorm de mulți, domnul doctor. Enorm de mulți. Suntem cincisprezece. Țipau și plângeau toți.” E de etnie rromă și are un farmec aparte. „Soțul meu nu reușea să mai pornească mașina, să mergem la spital. Îi tremurau mâinile și nu putea băga cheile”. La 15 ani, fiind diabetică, a intrat în comă, cu glicemia 1000 mg/dl. Aproape de moarte și atunci, cu o fentare elegantă.

Empatia curge prin fiecare medic. Încerc să mă pun în locul ei, mă copleșește o stare ciudată și-mi zic „la naiba cu moartea, las-o moartă”. Părăsesc exercițiul.

Îmi aduc aminte de un moment, înainte de sărbători. Pe 21, doamna C. a fost internată cu pneumonie, tot la noi. Pe 22 era deja mult mai bine și-mi spune: „domnul doctor, eu nu prea am putut să dorm noaptea, am stat aici la calculator și v-am citit toate articolele, că mi-a zis cineva pe aici că scrieți. Am rămas impresionată, enorm de mult mi-a plăcut tot. Enorm de mult.” La o oarecare perioadă distanță, stând eu la computer să lucrez o externare, simt două brațe puternice. Mă cuprind peste umeri, cu palmele blând așezate în dreptul sternului. Cineva mă sărută pe cap. „Vă mulțumesc că m-ați salvat”.

La peste o sută de kilograme, doamna C. e un munte de gingașie. Moartea poate să mai aștepte, echilibrele s-au restabilit.

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal