Inima doamnei Maria

– Ia-mă de mână și trage-mă mai aproape.
– De ce?
– De mână.

Avea ochi albaștri ca un cer dezbrăcat de iunie și buzele îi erau cireșii, așa goale, neascunse sub vreun ruj aiuritor. Îi picaseră obrajii de boală și totuși era atât de frumoasă. Părul pieptănat atent, cu cărare pe mijloc, era des și alb. Semăna cu doamna din Titanic, cea care, în tălpile goale, s-a suit pe barele de la pupa vaporului de cercetare și, cu emoție în trup, a dat drumul bijuteriei spre fundul oceanului, eliberându-se de un trecut apăsător. Când am văzut-o prima oară, m-a lovit liniștea.

– Tu nu te dai cu cremă?
– De ce?
– Păi ai mâinile aspre.

Stătea în patul din salon, ridicată în șezut, să respire mai bine. Am intrat și ne-am privit ochi în ochi. Îi dădeam vreo 65 de ani, aveam să constat repede că trecuse de 90. Eram încă rezident când ne-am intersectat prima oară – eu, medicul tânăr, dumneaei, pacientul vârstnic care îți intră în cap și căruia nu ai cum să-i mai uiți povestea. Stăpâna poveștii se numea Maria. Era o inimoasă, după cum mai spunem noi celor care au inimile mărite, la propriu, din cauze diverse, de la hipertensiune la insuficiență avansată și până la boli genetice.

– Vasi, pune sonda aici, nu ai mai văzut așa ceva, îmi spune doctorul alături de care lucram.
– E ceea ce cred eu că e?
– Da. Tot ăsta e atriul stâng.

M-a lăsat să pun sonda aproape de partea stângă a sternului și ecranul ecografului mi-a arătat un atriu stâng cu un diametru de 12 centimetri. Nu mai văzusem așa ceva. Se mărise prin dilatație, din cauza insuficienței cardiace avansate, a unei stenoze aortice, a unei insuficiențe mitrale severe. Cu toate acestea, inima își găsise singură un echilibru.

– Au, mă doare când apăsați acolo!
– Aici? Dar ce aveți aici?
– Cancer. Cancer de sân.

M-am retras la birou, răsfoind aievea foaia de observație. Era un neoplasm de sân stâng, printre maldărul de diagnostice. Un neoplasm care stârnea o pleurezie stângă, ce se tot refăcea, foarte greu de controlat. Când se formează „apă la plămâni”, medicul intră cu acul tangențial cu marginea superioară a unei coaste, străbate peretele toracic, înțeapă pleura și ajunge în cavitatea pleurală, de unde evacuează lichidul. Procedura are și scop diagnostic uneori, cât și terapeutic; avantajele imediate pentru pacient sunt ameliorarea dispneei și un confort sporit în actul respirator.

– Am înțeles că urmează să dați examenul de specialitate.
– Da. Marțea viitoare.
– O să fiți un medic bun.

După toracocenteză, a respirat mult mai bine. Venise cu dispnee în repaus, într-o stare sever alterată; cu toate acestea, era liniștită și scruta salonul cu ochii ei albaștri. Am pus-o în șezut, aplecată mult în față. Doctorul a șters spatele cu betadină, a injectat anestezic strat cu strat, a schimbat seringa cu una mare de 20 de mililitri, a extras un lichid gălbui pentru analize, apoi a montat un tub de plastic, ca lichidul să se scurgă într-un recipient marcat. 1700 de mililitri au ieșit, și-am încheiat procedura. Apoi, era toată un zâmbet.

– Veniți și dați urechea aproape, să vă spun ceva.
– Ce anume?
– Vă mulțumesc pentru tot.

Într-o zi, eram de gardă și stăteam la birou, în salonul special de cardiologie, uitându-mă pe niște scheme de tratament. Doamna Maria dormea, cu spatele pe două perne, cu trupul pe o saltea specială, ca să nu facă escare de decubit prelungit. Vorbesc cu fiica dumneaei și-mi spune ce persoană bună a fost toată viața, cum a terminat două facultăți, cum îi plăcea să facă totul cu respect pentru ceilalți și pentru propria persoană, cum a lucrat zeci de ani cu brio prin câteva ministere, cum s-a purtat impecabil cu nepoții. Vorbesc și suprapun totul la perfecție peste omul care stătea în pat, dormind. Erau lucruri naturale, știam că fix așa fusese, după doar câteva zile de interacțiune.

– Vreau și eu iaurt, cine mi-a luat iaurtul meu din frigider?
– Nu aveați niciun iaurt în frigider, îi răspunde infirmiera.
– Ei da’ de unde, iaurtul cu fructe, despre ăla vorbesc.

Când am echilibrat lucrurile, am externat-o. A stat acasă câteva săptămâni, apoi a revenit în spital. Aveam să o văd și să particip la tratarea dumneaei iar și iar. Aveam sentimente amestecate: îmi făcea plăcere să o văd și totuși mă întristam, observând-o tot mai slăbită, într-o stare tot mai rea. Îi căzuse și bula lui Bichat, grăsime care conturează pometele. Era încă foarte frumoasă. Scoteam lichid la câteva zile, respirația se îmbunătățea, apoi intram în aceeași vrie. Într-o zi mai friguroasă de noiembrie, îmi prinde o mână între ale ei și-mi spune că am pielea uscată. Să mă dau cu puțină cremă.

– Ce ați făcut la examen?
– L-am trecut cu o notă foarte bună.
– Știam eu.

Văzuse, la una dintre internări, o altă pacientă mâncând iaurt. Era confuză, vorbea când lucid, când neclar; nu prea mai știa ce se petrece în jur. Credea că avea iaurt în frigider și-l cerea. Infirmiera a infirmat acest lucru, dar mi-a venit o idee, pe loc. Am fugit la buticul de la parter, i-am cumpărat iaurt cu fructe, am luat o lingură curată și m-am așezat la dreapta dumneaei, pe pat. I-am dat, puțin câte puțin, tot iaurtul, spunând „tare bun trebuie să fie, hai, că mai aveți nițel, încă una și terminăm”. De la o vârstă, cred că cercurile mici ale vieții se rezumă la un mare cerc și el pare să se încheie într-o stare asemănătoare copilăriei. Devenim prea mari ca să mai existăm și prea mici ca să o luăm de la capăt.

– Cine ești tu?
– Sunt doctorul Rădulescu.
– Doctorul tânăr?
– Da.
– Ah, ce mă bucur să te văd.

Înainte de sărbători, venise în gardă, cu ambulanța, într-o stare pseudocomatoasă. Am discutat îndelung cu familia, am adus în calcul chinurile, tot mai dificila strădanie de a readuce echilibrul. Dorința lor cea mai mare era să facă toți Crăciunul acasă, să mai reușim cumva o ieșire spre linia de plutire. Am vizitat-o și seara – perioadele de confuzie erau tot mai lungi. Stăteam pe patul gol de lângă și-i priveam ochii albaștri, părul alb, chipul calm. Îmi cere mâna, mi-o prinde iar cu ambele ale ei, mă trage aproape cu urechea și-mi șoptește: vă mulțumesc pentru tot.

– Cum este? am întrebat la telefon.
– A stat cuminte, într-o stare relativ bună, înconjurată de toată familia.
– Ce bine!

După sărbători, doamna Maria a fost internată iar. Același atriu uriaș, același lichid prea galben și prea mult, prea multe dezechilibre într-un corp atât de firav. Am vizitat-o și nu m-a mai recunoscut. Vorbisem mult cu familia despre ce înseamnă moartea și cum, din păcate, uneori oamenii se desprind de lumea asta cu mintea prea tulbure, fără să mai recunoască mare lucru. Pe o gardă oarecare, după niște zile, o rezidentă mi-a trimis un mesaj scurt: „vezi că a murit doamna Maria. Știu că voi vă atașaserăți și-am zis să te anunț.” Au căzut peste mine, brusc, toate momentele petrecute împreună. Apoi m-a lovit liniștea, aia care te surprinde când ridici capul și vezi un cer dezgolit, de-un albastru pur.

Pur și simplu, există pacienți cu inimi mari, la propriu. Eu am reținut asta, dar mai mult am ținut minte inima aceea care nu se vede și stă cuibărită prin tot corpul unor oameni. Aceea era și mai mare.

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal