Încep să strâng în mine teamă.

Suntem la puțin timp de la exercițiul tehnocrat care s-a desfășurat pe durata anului trecut, un exercițiu iubit de unii (mai ales bula Facebook) și hulit de alții (membri ai partidului PSD și diferite clase sociale care n-au primit bani în plus la pensii sau salarii, dorind asta prioritar oricărei reașezări spre normalitate). Ceea ce era previzibil (n.a. restaurația PSD) cuprindea și o oarecare speranță, ținând cont de faptul că retragerea a avut totuși iz de reorganizare, după teribilul derapaj din cazul Colectiv. Nu a fost deloc așa.

Am avut un an în care ministrul tehnocrat de Finanțe a chemat prin telefon un cetățean la minister, spre a rezolva o problemă, după ce acesta a semnalat-o pe Facebook. Un an în care Premierul Cioloș răspundea personal la numeroase postări în care era tag-uit. Sau Ministrul Muncii, Dragoș Pîslaru. Sau Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu. Eu însumi i-am adresat un fel de scrisoare lui Dacian Cioloș și am primit răspuns. Am schimbat vorbe bune cu numeroși miniștri sau secretari de stat, prin messenger. Trăiam cu senzația vie că tot actul guvernării e unul deschis spre dialog, spre rezolvare decentă, spre bun simț, spre respect pentru cetățean. Aveam impulsul de a mă implica activ în anumite proceduri.

De la respectabila guvernare, am trecut la un alt soi de conducere. Ceea ce s-a petrecut în decembrie este total în spiritul democrației și nu am nimic de obiectat. Că PSD a câștigat detașat alegerile e în regulă; că a promis o mulțime de lucruri bune e iarăși în regulă, dar de aici și până la acțiunile propriu-zise e o prăpastie uriașă căscată larg și dornică parcă să înghită orice fărâmă de stat de drept, respect, dialog, chiar libertate. Mai mult, au apărut chiar schimbări făcute din răzbunare (a se vedea modificările cu gratuitatea studenților pe CFR, studenți care au îndrăznit să iasă la proteste). Președintele Comisiei Juridice din Senat, Șerban Nicolae, a dat-o afară pe reprezentanta Parchetului General (observați și tonul discuției, precum și replicile la adresa doamnei Gorghiu, aici). Multe zile la rând, actuala putere a stat rece în fața tuturor protestelor din Piața Victoriei, pornite de la mârșava introducere a OUG 13.

Trăiesc cu senzația că actualii politicieni nu au nevoie de lecții, critici, ochi îndreptați spre ei. Nu sunt deloc deschiși spre dialog, ba din contră (a se vedea momentul celebru Altă întrebare?). Aruncă cu niște bani prin nivelurile mereu sensibile, dar ignoră schimbările de care avem nevoie cu adevărat: respect, bun simț, diminuarea corupției, anularea umilințelor, normalizarea unor instituții, includerea poporului în tot actul guvernării. Când cineva îndrăznește să se opună, apar derapaje grave: amenințări, dat în judecată (a se vedea cazul jurnalistului Mircea Marian sau celui care a protestat singur într-o comună de lângă București sau cel care a filmat cu drona protestele), dat afară din spital (cazul neurochirurgilor care au îndrăznit să arate ce nu e bine la spitalul Colentina). Încep să strâng în mine teamă.

Mi-e frică să comentez liber despre ceva, știind că pot fi oricând pus la zid, dat afară, amenințat în fel și chip. M-am trezit într-o societate care nu vrea să mă dezvolt, ci să fiu redus la tăcere, să nu mai zic nimic despre nereguli, să-mi imaginez că ei conduc impecabil, că totul e neted și roz, că nu e loc de critici. Scuzați-mă, dar ăsta e alt tip de orânduire, unul pe care îl consideram apus. Nu e deloc normal ce se întâmplă. Trebuie să respectăm legile Constituției și pe cele ale bunului simț, să acceptăm că suntem conduși de cei pe care nu i-am ales, să le dăm o șansă în spiritul democrației, dar cam atât. Avem dreptul să arătăm ce nu e în regulă, fără a ne teme că vom fi bătuți, dați afară, dați în judecată.

 

Se pare că, pe undeva, cineva vrea să ne transformăm în niște refugiați.

 

Este foarte adevărat că refugiat este acela care, împins de o mulțime de neajunsuri locale distribuite în cvarii niveluri, se vede nevoit să-și părăsească țara problematică și să caute un refugiu pe un tărâm mai bun. Când țara în care trăiești te dezamăgește crunt și te retragi într-un imaginariu în care poți suporta totul, cum se cheamă că ești?

Sunt un refugiat. Nici măcar nihilismul nu m-ar ajuta. Am trăit cu ideea că eu îmi văd de ale mele și-mi fac bucata mea cât mai bine, fără să mă intereseze politica. Am dus-o așa și mi s-a urât, muncind din greu pentru o remunerație de râsul lumii, suportând și multiple umilințe la tot pasul. Am fost naiv sperând că cineva va veni și se va apleca asupra problemelor medicilor – naivitate amestecată cu speranță anul trecut, grație lui Vlad Voiculescu și echipei sale – rezolvând neajunsurile salariale, umilințele, hoțiile. Multe lucruri muncite în luni au fost șterse în câteva minute. De la discuțiile cu Vlad am ajuns la plecarea capului, la retragere, la teamă, la refugierea în tăcere. De la optimismul nebun de anul trecut am ajuns într-o carapace gri, care mă strânge. Sunt convins că mulți au simțit și simt la fel. Ținând cont de întregul tablou actual, mi-e că voi ajunge și la refugierea fizică într-o țară care își respectă altfel cetățenii.

Vai de mine și mai ales de noi.

 

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal