Iarna unei copilării neuitate

Iarna unei copilării neuitate

Erau ierni grele, cu multe zăpezi, cu vânturi de est ce-și desenau în voie simbolurile pe pământ. Ciulinii Bărăganului stăteau sub cuverturi albe și reci. Strânse laolaltă, casele erau legate de cer prin rotocoale călduțe de fum, ieșite din coșuri de cărămidă sau burlan. Era o liniște de puteai auzi cum îngheață apa, ca un scrâșnit din dinți; dar liniștea nu ținea mult. În zorii dimineții, minunați de tot spectacolul de afară, noi nu ne mulțumeam să privim stoici și abia așteptam să devenim una cu peisajul, să ne predăm activ naturii, adaugând un nou element: jocul. Puneam pe noi tot ce aveam, pulovere, geci mari, fulare, cizme, pantaloni. De multe ori trebuia să le dăm jos și să punem și izmene – așa ne obligau părinții sau bunicii. “Să nu carecumva să-ți bagi zăpadă la piele sau să dai fesul jos!” se auzea, dar nu mai conta, eram cu gândul prea departe.

Strada, fundamentul copilăriei noastre, era cufundată în calm. Troienele se uneau cu gardurile. Fără telefoane cu whatsapp, mințile prietenilor se uneau telepatic; știam că trebuia să apară câte unul, era doar o chestiune de timp. Apoi deveneam tot mai mulți, ca un bulgăre imens mișcător. Trăgeam săniile după noi și croiam piste. Ne aruncam în omătul neatins de nimeni, simțind plutirea pe măsură ce fulgii se presau sub noi. Timpul trecea ca fumul ridicat spre orizontul gri. Luam țurțuri și-i topeam în gură; de multe ori mâncam zăpadă. Ne îmbulgăream, ne încingeam până ieșeau aburi denși din noi, fără nicio grijă. Reveneam seara târziu făcuți ferfeniță, ca după război. Ne lipeam de sobă, ne dezbrăcam și așteptam o cană cu lapte fierbinte. Și zilele următoare erau la fel.

Timpul a zburat ca fumul ce lega cerul de case. Am ajuns în orașe mari și ne plângem de zăpadă, de frig; suntem cotropiți de griji. Ne ascundem în fotolii și ne umplem mintea cu clipele acelea vechi, animate de prieteni, de acțiuni prostești dar mereu frumoase, de bunici care ne așteptau și ne luau în brațe.

Iarna e doar iarnă, în voia timpului. Am dormit puțin după gardă, mă îmbrac bine și ies în parcul din spatele blocului, să mă arunc într-un petec de nea neatins de nimeni. Sunt un copil, dar asta e o chestiune care mă privește numai pe mine.

 

V.

PS: text scris pe 17 ianuarie 2016, revenit acasă după o gardă grea.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal