E mare și cred că mi se vede

"E lungă tare", mi-a zis un om al străzii într-o seară de mai, după ce stătuse ploaia. M-am gândit atunci că mi se vede, așa, în toată splendoarea ei.

0
4215
E lungă și cred că mi se vede

Ia uite cum mă joc eu de-a eroul prin boscheții timpului. Nu-mi dă pace un singur gând: de unde până unde ține? “E lungă tare”, mi-a zis un om al străzii într-o seară de mai, după ce stătuse ploaia. M-am gândit atunci că mi se vede, așa, în toată splendoarea ei. Nu e cu putință s-o mai las în ochii lumii ăsteia, mi-am zis pe loc. Așa că am îndesat-o înapoi în lăcașul ei. Misterios lucru, dar a intrat fără să zică ceva de mamă, de morți sau de draci. A intrat ca unsă. “Acum e mai bine”, părea că dorește să-mi strige vagabondul, din depărtări cam gri.”Acum e cert mai bine”. Bun, o las acolo, să nu-mi mai facă pielea ca de găină. Îi spun să stea cuminte și poate mă ascultă.

De parcă ar fi după mine. E o întreagă filozofie la mijloc, să nu credeți că e simplu. Din ceas în ceas, cucul iese afară. E un blestem primit de la un vecin în vârstă tare, pe care nici nu l-am cunoscut vreodată, chiar dacă stă deasupra mea. Nimeni nu l-a cunoscut. El a făcut să iasă cucul, în semn de oră scursă. Și, oră de oră, mie îmi iese și mă chinui să o bag la loc. Mi s-a făcut o rușine teribilă, mai ales că este destul de lungă și toți o privesc cu admirție sau invidie. Sau poate lumea toată e numai în capul meu…

Am o valiză cam lungă, dar și puțin cam lată. E lungă tare, colorată, nu foarte solidă. Am fost blestemat ca din oră în oră să-mi iasă și să-mi pun în dânsa, vreau, nu vreau, câte ceva. Țin acolo câteva iubiri din care am învățat atâtea, persoane dragi pe care le-am pierdut înaintând prin viață, bubele dulci din genunchii copilăriei, dinți pierduți, chipuri de bunici, locuri cutreierate demult, lacrimi din tristeți, nisip din mare, flori de pădure, frunze peste care mai săream, încercări, zâmbete, succese, melancolii, detalii care contează atât de mult, câte și mai câte. Le am pe toate acolo.

Tu ai citit cartea Dragă inimă?

Nu știu dacă lumea din jur chiar o vede sau totul e numai în închipuirea mea, nu știu dacă omul străzii există. Știu numai că o scot mereu ca să mai bag ceva în ea și mă tem tot timpul să nu-i pierd conținutul. Până la urmă contează numai ce țin acolo, nimic altceva. Și, cu cât e mai mare valiza asta, cu cât e mai plină de amintiri, îmi dau seama că am trăit. O ascund în mine, uneori se ascunde singură sau iese când mă aștept mai puțin. Adaug lucruri noi și caut printre cele vechi.

E singurul lucru care contează cu adevărat.

V.

PS: am scris acest text în urmă cu zece ani.

Vrei să-mi oferi o cafea? O poți face pe Patreon, unde te vei bucura și de articole exclusive.

sustine⇒

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here