Cum am devenit medic

Încep cu scurta-mi poveste a devenirii:

Întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare, micul Vasi răspundea: doctor. Dar nu era răspunsul lui ci o inoculație de conjunctură, așa cum se întâmplă mereu. Timpul a zburat și răspunsul s-a păstrat același, indiferent de părerea celorlalți. Vasi creștea și devenea tot mai stăpân pe răspuns. Îi plăceau oamenii și voia să îi ajute, să schimbe lumea, să facă tot mai multe lucruri. Anii s-au risipit ca un fum și Vasi, cu multe greutăți, a intrat la medicină, unde s-a luptat cu și mai multe obstacole. A terminat medicina și abia apoi a aflat ce înseamnă relația medic – pacient, poveștile, mulțumirile, adevăratele bube ale sistemului, moartea. A devenit puternic și, chiar dacă la un moment dat a simțit că nu mai poate, a mers totuși mai departe. Se înseninează când vede oameni salvați, are în el o satisfacție aproape poetică atunci când iese din spital după o gardă grea, absoarbe în continuare poveștile pacienților și devine mai bun, mai ales ca om. S-a mai temperat, știind că nu poate schimba lumea deodată. A început să se schimbe pe el cu influențe cât mai veritabile, pentru că numai așa va putea face lucruri frumoase, în fiecare zi.

În clipa asta, Vasi, care nu mai e deloc mic, stă pe un fotoliu și se gândește la răspunsurile care erau mereu aceleași. E fericit că a luptat și a reușit să concretizeze evoluția și să finalizeze pozitiv întrebările vechi, devenind chiar răspunsul. Grozav sentiment.

 

Cât de greu e să devii medic?

Mulți sunt terifiați de ideea de a deveni medic, considerând întreaga meserie ca fiind mult prea grea. Problema apare la vizualizarea produsului finit, ignorând etapele intermediare. Nimeni nu ajunge medic peste noapte.

Să ne imaginăm că vrem să practicăm săriturile cu schiurile. Ne luăm un echipament potrivit, ne ungem tălpile schiurilor cu cea mai bună ceară, ne facem încălzirea și ne trezim puși în fața unei mari provocări. Versantul de lângă noi are construite patru trambuline: una de 15 metri, una de 50, una de 85 și alta de 130 de metri. Vedem un profesionist cum se lansează de pe cea mai înaltă, prinde o viteză mare, se desprinde perfect, trece aproape paralel cu solul, în acel V Boklöv cu schiurile, controlează bine poziția, depășește punctul de construcție al trambulinei și aterizează la 141 de metri, chiar cu telemark la contactul cu zăpada. Ne dorim, firește, același lucru. Dar ni se pare totul mult prea greu, din moment ce nu am făcut asta niciodată. Dacă ne-am arunca de pe cea mai înaltă trambulină, mai mult ca sigur am greși ceva, chiar fatal. Cu o umilință obligatorie și mobilizatoare, trebuie mai întâi să învățăm să schiem, apoi să folosim trambulina cea mai mică până ne înățam cu ea, apoi pe următoarea și tot așa.

Viața cere acumulare etapizată. E valabim în orice domeniu. Medicina nu e grea. Un medic se pregătește pas cu pas și ajunge apoi să fie în elementul lui, să ia decizii corecte, să salveze vieți în chestiuni care cer acțiuni în câteva secunde. Medicul acela poartă în spate mii de ore de pregătire, de învățare graduală. El sare de pe trambulina de 130 de metri chiar în camera de gardă. Și aterizează perfect, cu telemark.

Eu am devenit stăpân pe mine învățând mult teoretic și practic. Ca rezident, mi-am întins neuronii la maximum în gărzi puse la câteva zile, prin marile spitale din capitală. Am îndrăznit mereu să mă bag aproape de pacient, să îl întorc pe toate părțile, să arunc o idee. Am avut mult curaj. M-am bazat de multe ori pe intuiție. Când am realizat că am uitat ceva, am revenit mereu la cărți. M-am dus ca voluntar prin alte secții și nu mi-a păsat că trăgeau toți de mine. Am stat lângă medici minunați. Am avut privilegiul de a sta lângă profesori uriași. Mi-am păstrat umilința și am știut că trebuie să am răbdare, să cresc, să acumulez, să mă formez. Nu am forțat lucrurile. După rezidențiat, nu mai ai coordonatorul deasupra ta, ești tu cu pacientul și apelezi la toate cunoștințele teoretice și practice pentru a-l face bine. Dar ai îmblânzit deja mare parte din domeniu, totul e mult mai ușor acum.

Acceptați asta, dacă vreți să deveniți medici. Nu vă speriați. Nu vă doriți prea mult deodată ci acceptați evoluția lentă, echilibrată, logică. Îmbrățișați asta și în oricare alt domeniu al vieții. Vă va prinde al naibii de bine.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal