Cel mai frumos salon din lume

O bucată smulsă din primăvara lui 2014. Eram încă rezident și lucram în inima clădirii, într-un salon de terapie coronariană de la etajul trei al spitalului Sfânta Maria. Mă trezesc cu greu și-mi port capul amețit până în bucătăria mică, punând ibricul cu apă la fiert pe aragazul cu trei ochiuri. Geamul e crăpat și simt miros de tei. Las ibricul pe foc și trec alene spre baie, unde mă spăl și-mi admir fața obosită în oglinda crăpată. Sunt în plină perioadă depresivă, chiar dacă vremea e frumoasă, cu pacienții mă descurc binișor, cu ceilalți relaționez în parametri absolut normali. Îmi beau cafeaua, mănânc un senviș și un pachet de biscuiți pe fugă, mă îmbrac și ies printre blocuri, pentru a ajunge la stația de tramvai. E o înghesuială teribilă și până la Turda suport îmbrățișări nesolicitate, venite din partea unor persoane de diferite gabarite. Străbat bulevardul pe partea cu Cimitirul Evreiesc și mă gândesc la Lista lui Schindler, film pe care tocmai îl revăzusem într-una dintre serile trecute. Continuu drumul pe trotuar, intru în spital, salut paznicul, mă duc la vestiar, mă schimb cu gesturi automate, trăgând pe mine halatul alb, aranjând stetoscopul și cele patru pixuri din buzunarul de la piept, cum îi stă bine oricărui medic.

La etajul trei, pe partea din spate a clădirii, e secția mare de terapie intensivă. În fața ușii de acolo așteaptă vești oameni care au rude operate, cu boli grave, cu decompensări severe, cu felurite insuficiențe de organ. Trec prin zona respectivă și privesc acei oameni în ochi, citindu-le suferința, speranța sau neputința. Intru în holul mare și, la câțiva metri, deschid ușa care duce în salonul special de cardiologie. Sunt șapte paturi înăuntru, fiecare dotat cu monitor de funcții vitale, oxigenator, aspirator, lampă și tot ce mai trebuie pentru îngrijirea bolnavilor cu inima în piuneze, indiferent de sex sau vârstă, condiția fiind să aibă peste optsprezece ani și sub trei sute patruzeci și șapte (am visat cândva un pacient care avea vârsta asta și de atunci îl consider cel mai în etate). Trei paturi sunt dispuse pe stânga și patru pe dreapta, între ele stând un birou rablagit, unde ne scriem condicile, verificăm foile de observație, căutăm diverse formulare prin sertare (și nu le găsim), trecem medicații și uneori mai cădem de pe scaunele și ele rablagite. În acest salon se duce o perpetuă luptă cu entropia.

Patul 1

E gol, el fiind destinat efectuării de ecografie cardiacă. Aici poposesc pacienții noi sau cei care vin pentru consulturi din alte secții. Am norocul să lucrez cu un medic primar cardiolog care, dincolo de informație și experiență, deține intuiție și abordează fiecare caz cu delicatețe. Nu intervine cu scheme brutale, echilibrează orice decompensare și-l admir în fiecare secundă. Reușește să scoată pe acea ușă cazuri care păreau pierdute, toate trecând prin acel prim pat, în care se face ecocardiografie, explorare crucială pentru bolnavii de inimă.

Patul 2

Doamna A. are 88 de ani și ține un fel de jurnal într-un carnet pe care-l lasă pe noptieră. S-a internat cu flutter atrial, o tulburare de ritm ce trebuie fie convertită la ritmul fiziologic al inimii, fie ținută sub control (anticoagulant pentru profilaxia trombemboliei, respectiv un agent care optimizează frecvența cardiacă pentru a evita răspunsul ventricular rapid). Are părul strâns în coadă, este normoponderală, ochii mici și căprui conferă calm, vocea blândă începe mereu cu un vă rog să mă scuzați. Doamna A. a fost profesoară de română, titulatură care îmi dă emoții și mă face să procesez de cinci ori fiecare construcție înainte de a o scoate pe gură. E nespus de cuminte, chiar dacă starea nu-i e tocmai grozavă. Citește mult și-și notează fel de fel de lucruri în carnețel.

Patul 3

La 91 de ani, doamna P. admiră cerul prin fereastră și cere să fie plimbată cu căruțul prin curtea din spate a spitalului. A venit în edem pulmonar acut, având insuficiențe valvulare multiple. Frapează cea tricuspidiană, augmentată de trecerea firului sondei de stimulare, care limitează mobilitatea unei cuspe. Pacemaker-ul stă implantat sub piele, deasupra claviculei stângi, el preluând funcția de generare a impulsurilor care stimulează bătăile inimii. Doamna P. este acum echilibrată, respiră mai bine, stă în pat ca în pântecele mamei și are unghiile – de la mâini și de la picioare – făcute cu ojă roșie. În urmă cu câteva zile, m-a cerut în căsătorie.

Patul 4

Soția îi era foarte speriată când l-a adus în spital, de urgență, acuzând palpitații rapide neregulate și respirație greoaie. La 76 de ani, domnul N. făcuse fibrilație atrială, soră cu flutterul amintit mai sus. Nu avusese mare lucru până atunci. Partenera dumnealui de viață – erau împreună de peste jumătate de veac – era durdulie, sănătoasă și posesoarea unor ochi de un albastru superb. Îl certa pentru nimicuri, într-un stil adolescentin. După conversia chimică din fibrilație în ritm sinusal, domnul N. m-a tras aproape și mi-a înmânat un poster vechi, alb negru. În acel poster, un bărbat chipeș, îmbrăcat în pantaloni scurți din piele, stătea în picioare pe un biplan, în plin zbor. Fusese primul care zburase așa la o anumită viteză, pe la mijlocul anilor 60.

Patul 5

De regulă stătea în ultimul pat, dar la internare acesta fusese ocupat de altcineva. Domnul I. are, la doar 62 de ani, ultima fază de insuficiență cardiacă. Inima lui s-a dilatat și trimite în circulația sistemică undeva la 17% din sângele intrat în ventriculul stâng. Este edemațiat, respiră greoi, are angină pectorală, tușește des și chipul îi stă suspendat între tristețe și neputință. Cu toate acestea, face glume la tot pasul. A propos de pas, șosetele acestuia dispar într-un fel misterios. Le ține tăiate în zona cu elastic, tocmai pentru a nu-i presa gleznele, îngreunând circulația sângelui; datele acestea par perfecte pentru dispariții subite. Te uiți spre el și-l vezi cu o singură șosetă pe piciorul stâng. Faci o ecografie, îl privești apoi și nu mai are nicio șosetă. Întocmești o foaie de observație și-l analizezi iar, văzând că doarme cu o sosetă neagră pe piciorul drept și una albă pe burtă.

Patul 6

Aici stă doamna M., care a trăit vreo treizeci de ani în nordul Franței. Își aduce mereu un nebulizator și, când îi dă drumul, zdruncină tot spitalul. Aparatul acela vibrează și scoate un zgomot insuportabil, dar doamna M. îl folosește cu stoicism la fiecare internare. Primește vizite constante din partea unei prietene care are un defect facial semnificativ, nasul fiind deviat spre stânga, ochiul drept coborât, buza superioară întoarsă și prinsă ciudat direct de baza nasului. Din pricina acestor defecte, povestește doamna cu trecut franțuzesc, prietena ei nu a fost cu niciun bărbat și, mai mult, nu a angajat-o nimeni, nicăieri, chiar dacă proastă nu era. Lumea în care trăim e anapoda, mai spune bătrânica. Apoi se ridică în șezut și pornește drujba. Pardon, nebulizatorul.

Patul 7

Domnul V. este director de teatru. Ne-a împărțit tuturor cărți de vizită și ne-a invitat la diferite reprezentații. Teatrul e mai greu acum. Toată lumea consideră că nu mai avem actori, dar sunt, vin tineri buni, doar vremurile s-au schimbat și aplecarea oamenilor e alta. Domnul V. e plin de povești și ne explică despre Caragiale, Ibsen sau Moliere. Boala, când își face de cap, îi știrbește personalitatea. Când este echilibrat, înflorește, se deschide în toată splendoarea sa și filosofează pe diverse teme, fiind o reală plăcere să-l asculți.


Când sunt de gardă, nu mă mai gândesc la problemele mele, la depresii sau alte turbulențe. Le las pe toate la intrarea în spital, într-o zonă imprecis delimitată, undeva între trepte și tejgheaua paznicului. Îl salut pe acesta, merg la vestiar să mă schimb și de la ora opt dimineața pâna a doua zi la aceeași oră, sunt trup și minte dedicat pacienților, de multe ori fără pic de somn, cu neuronii plutind în catecolamine și cafea. Văd toate prezentările, fac consulturi pe celelalte secții și îngrijesc pacienții deja internați. Nu contează că n-am putut să dorm noaptea dinaintea gărzii, că am avut vreo cefalee rebelă, că m-am despărțit de iubită sau m-am zvârcolit în pat din pricina unei colici; în gardă judec și acționez la milisecundă, fără să mă pot plânge de ceva. Contrastul asigurat e propulsie cu o stare resetată. Ce vezi, faci, gândești te ajută să percepi altfel totul, să te bucuri altfel de clipă, de lucruri aparent mărunte. Mai mult, interacțiunea cu oamenii aduce povești noi pe care le strângi în tine și, negreșit, ele te schimbă. Îmi place să spun că am mereu câte un deces în fiecare gardă, referindu-mă la propria persoană – las varianta veche pe undeva și plec transformat, mai bun.

Lucruri ce merită amintite:

Doamna A. mi-a cerut numărul de telefon, să-l treacă în carnetul dumneaei. Mi-a arătat unde l-a scris, deschizând foile. Înșiruirea de cifre avea deasupra scris “Trăiește totul cu uimire”, pe lângă alte note. Asta mi-a sărit în ochi. Trăiește totul cu uimire.

Doamna P. a trebuit să suporte o procedură riscantă: părul i-a fost pus pe bigudiuri.

Am inițiat o discuție în franceză cu doamna M. La o întrebare din care n-am înțeles nicio noimă, am răspuns “Oui oui oui” și m-am retras rușinat din salon.

Domnul I. a primit vizita unui amic, internat la etajul cinci, la chirurgie. Amicul i-a adus, cu această ocazie, și o șosetă pe care o pierduse acolo, la un traseu inversat.

Domnul N. și-a sărutat soția pe buze și i-a spus că o iubește.

Domnul V. mi-a recitat o bucată din Shakespeare.

Doamna M. a pornit nebulizatorul în timp ce domnul V. se străduia să performeze impecabil.

A venit soția la domnul I. și s-au ciondănit lângă pat. După ce a plecat aceasta, domnul N. i-a spus lui I. că nu a fost deloc frumos ce a făcut, că soția e alături de el în clipele astea grele și trebuie să o prețuiască.

Doamna P. m-a cerut iar în căsătorie. I-am povestit fiicei dumneaei, conferențiar la noi în spital. Mi-a spus că toată averea i-a fost lăsată deja, n-o să mă aleg cu nimic.

Doamna A. a adormit cu carnetul pe piept.


Locuiesc într-o garsonieră modestă, undeva pe Veteranilor. Urc pe scări la etajul unu, parcurg holul lung, până la ultima ușă, pe dreapta. E cea mai urâtă ușă de acolo. Ca să intru, trebuie să împing cheia, să ridic clanța veche, să răsucesc puțin și să sincronizez mișcările. Îmi aduc aminte că, într-o seară, venisem praf de oboseală de la spital și m-am chinuit jumătate de oră să deschid ușa aia. Când intru, pe dreapta e un fel de debara dincolo de o perdea, pe stânga e baia cu oglinda crăpată, în față e camera. În cameră am două canapele, una din piele care e ruptă și una neagră, chipurile modernă, dar se vede că e de cea mai proastă calitate. Două dulapuri, o masă, o mobilă de tv. Lustra e strâmbă, mi-a zis-o și tipul de la internet: ce nașpa arată lustra asta strâmbă. De parcă aia era problema. Pe pereți stau tablouri jerpelite și din tunelul acesta temporal ieși în balcon, închis cu geamuri clasice, chituite pe un cadru metalic. Ușa din lemn de la balcon nu se închide perfect, balconul nu e închis bine cu geamurile din sticlă, ușa principală are jumătate de palmă spațiu sub ea și bate vântul în acest culoar. La propriu, nu e nicio metaforă. Atât îmi permit și, cumva, trebuie să mă mulțumesc cu tot ce (nu) am. E vreme frumoasă, e o primăvară caldă, teiul de lângă balcon e înflorit. Totuși, sunt într-o apăsare inexplicabilă.

Urmează să fiu de gardă și stau pe canapeaua nouă, desfăcută, încercând să adorm. Sunt trist, stare cu care m-am confruntat de multe ori în viața mea. Mă gândesc cum ar arăta lumea după moartea mea, exercițiu tipic de depresiv. Dacă mi-ar simți cineva lipsa, dacă ar vorbi despre mine, dacă ar plânge cineva. Comut gândul și reusesc, cu chiu și cu vai, să adorm.


La ora 21:00, m-am retras într-un salon gol, pe același hol. M-am așezat pe spate într-un pat și, preț de o oră, nu m-a deranjat nimeni. Rolul meu era să am grijă de viețile altor oameni. Am analizat toată ecuația asta, tot ce văzusem în gardă, tot ce văzusem în aventura mea de rezident. Simțeam cum pune o liniște profundă stăpânire pe mine. M-am ridicat în capul oaselor, m-am încălțat cu tenișii mei speciali de gardă și, pe la zece și un pic, am intrat în salonul de cardio. O singură lampă era aprinsă. Pe vârfuri, am înaintat până în inima salonului. Era liniște. Toți dormeau. Doamna A. respira mai bine. Doamna P. avea bucle proaspete și stătea ghemuită ca un bebeluș. Domnul N. sforăia ușor, îndreptat spre noptieră, unde ținea o poză cu el și soția lui. Domnul I. avea ambele șosete în picioare. Doamna M. ațipise cu masca de la nebulizator lăsată pe frunte. Domnul V. dormea cu gura deschisă, parcă recitând alte bucăți din Shakespeare. În clipele acelea, am știut că stăteam în cel mai frumos salon din lume. Unul cu bebeluși echilibrați, plini de povești minunate, de iubire, de uimire.


ion negroiu

Domnul N. – imagine autentică

Timpul a trecut ca o ceață ce se lasă, învăluie totul și apoi se ridică, pierzându-se în eter. Această ceață a coborât peste A., P., N., I., M., V., i-a îmbrățișat ca-ntr-o cursă cu tramvaiul și s-a ridicat apoi. Când totul s-a limpezit, doar N. mai era în viață, pe care l-am revăzut de curând, într-o altă gardă. Venise la chirurgie, pentru o hernie inghinală. Ne-am recunoscut imediat, i-am reevaluat inima și ne-am povestit apoi de avioane, cascadorii și iubire. Soția era cu dumnealui, durdulie, sănătoasă și cu niște ochi albaștri superbi.

Cât despre mine, am depășit turbulențele, am părăsit acea garsonieră veche prin care bătea vântul, de parcă eram suit pe un avion în zbor, am părăsit și salonul în care am prins atâtea și atâtea povești, îndreptându-mă spre alte saloane, cu alte gărzi și alți pacienți ce-mi oferă alte momente minunate.

V.

Posted by Vasi Rădulescu

Citesc, trăiesc, iubesc, dezîmbolnăvesc. Și-ntre ele scriu. Descoperă cărțile recomandate de mine pe ReadPal